Viaţa de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Viața” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost interpretată în moduri diferite de către criticii literari și de către cititori.

Pe de o parte, unii critici literari au considerat că poezia este o meditație pesimistă asupra naturii efemere a vieții și asupra fragilității umane în fața trecerii timpului. Aceștia au evidențiat tonul melancolic al poeziei și sugestia că sensul vieții este un mister, care nu poate fi descoperit sau înțeles în totalitate.

Pe de altă parte, alți critici literari au interpretat poezia ca fiind o meditație pozitivă asupra valorii vieții umane și asupra necesității de a trăi fiecare moment cu intensitate și pasiune. Aceștia au evidențiat faptul că Eminescu sugerează că fiecare om are propriul sens și scop în viață și că trebuie să își trăiască viața cu curaj și pasiune, pentru a-și îndeplini destinul.

Aceste interpretări diferite demonstrează profunzimea și complexitatea poeziei „Viața”, care poate fi citită și interpretată în diferite moduri, în funcție de experiențele și de perspectivele personale ale cititorilor.

---

Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?.”
 
Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,
Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.
 
Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune aţă-n ac;
Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin:
Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.
 
La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană şi slabă,
De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează… ş-abia pâine goală,
Frig şi insomnie, lacrimi şi boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe.
 
Negustoru-şi pune pânzele-nainte,
Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopţile celor care pânza-i coase;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
In cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se ţesură zile,
Vederea şi somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.
 
Când îţi trec prin minte acestea, copilă,
Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă:
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte
Pe nefericita, dulce şi cuminte,
Fără nici un reazem, care nu aşteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă…
 
În această viaţă de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită – ce ştii cum – în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche,
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.
 
Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,
Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă”.
 
*
 
Într-o zi, copila moare: se-nţelege,
Moartea numai ştie mâinile să lege.
În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă: primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Încunjură capul şi guriţa moartă;
Ea zboară aproape şi tot mai aproape,
Şi vrea cu amica-i deodată s-o îngroape…
 
Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-nchise şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?”

Rezumat extins la poezia Viaţa de Mihai Eminescu

„Viața” este o poezie a poetului român Mihai Eminescu, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române şi europene. Poezia este o meditație profundă asupra naturii efemere a vieții și asupra sensului acesteia în raport cu trecerea timpului.

Poezia începe prin evocarea naturii, care simbolizează începutul și sfârșitul vieții. Eminescu sugerează că fiecare ființă umană este o parte din natură și că viața umană este o parte integrantă a ciclului natural al vieții și al morții.

În continuare, autorul meditează asupra trecerii timpului și a fragilității vieții umane. El subliniază că viața este trecătoare și că omul trebuie să își trăiască fiecare moment intens, pentru a evita regretele și dezamăgirile.

În ultima strofă, Eminescu sugerează că sensul vieții este un mister, și că fiecare om trebuie să își găsească propriul sens și scop. El subliniază că fiecare moment al vieții este important și că omul trebuie să își trăiască viața cu pasiune și cu curaj, pentru a-și găsi sensul și a-și îndeplini destinul.

Poezia „Viața” este una dintre cele mai importante creații ale lui Eminescu, fiind o meditație profundă asupra naturii efemere a vieții și asupra sensului acesteia în raport cu trecerea timpului. Poezia este caracterizată de un limbaj poetic simplu, dar plin de înțelesuri ascunse și de o profunditate și o sensibilitate emoțională care o face accesibilă și plină de înțeles pentru cititorii de toate vârstele și culturile.

Un fapt divers interesant despre poezia „Viața” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost adaptată în diferite forme artistice, precum teatru, film sau muzică. De asemenea, poezia a fost studiată și apreciată de mulți critici literari și de cititori din întreaga lume, fiind considerată una dintre cele mai importante creații ale poeziei universale.