Scrisoarea III de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost dedicată prietenei sale, Veronica Micle, care era o importantă personalitate literară a vremii. Scrisoarea a fost scrisă într-o perioadă de intensă suferință emoțională pentru Eminescu, care a avut o relație complicată cu Veronica Micle.

De-a lungul poeziei, Eminescu exprimă dorința sa de a fi împreună cu Veronica, dar, în același timp, își exprimă și îndoielile și anxietățile legate de această relație. El descrie lupta sa internă dintre dorința de a fi alături de ea și frica de a fi rănit sau respins.

Poezia a fost foarte apreciată de criticii literari și de publicul larg, devenind una dintre cele mai cunoscute și iubite poezii de dragoste din literatura română. În plus, ea a fost interpretată de mulți artiști și a inspirat numeroase alte lucrări de artă, cum ar fi filme, opere și piese de teatru.

De-a lungul timpului, „Scrisoarea III” a devenit un simbol al iubirii pasionale și neîmpărtășite, iar versurile sale puternice și expresive continuă să încânte și să emoționeze cititorii din întreaga lume.

---

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
– Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
 
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor –
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.
 
Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
 
Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.
 
Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…
 
La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
 
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
 
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Rezumat extins la poezia Scrisoarea III de Mihai Eminescu

Poezia „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu este o capodoperă a literaturii române, care surprinde sentimentele de dragoste, tristețe și pierdere ale poetului. Poezia este în formă de scrisoare către un prieten, care pare să fi fost confundat în trecut cu iubita poetului. În ceea ce urmează, vom discuta mai în detaliu aceste teme și imagini poetice.

Poezia începe cu o descriere a stării de tristețe a poetului, care își amintește de iubita sa pierdută. El se întreabă dacă aceasta îl mai iubește și dacă își mai amintește de el. În acest context, poetul folosește o metaforă pentru a-și exprima starea de spirit, comparându-se cu o barcă pierdută pe mare.

În continuare, poetul își amintește de momentele fericite petrecute alături de iubita sa și regretul că acestea nu pot fi trăite din nou. El se gândește la dragostea lor și la timpul petrecut împreună ca fiind cele mai frumoase momente din viața sa.

Poezia atinge apoi punctul culminant cu o descriere a frumuseții și iubirii sale pentru iubita pierdută. El o compară cu un înger și sugerează că nimeni nu poate să-l înlocuiască. În același timp, poetul recunoaște că iubita sa nu mai este cu el și că este nevoie să accepte această realitate și să meargă mai departe.

În finalul poeziei, poetul își exprimă dorința de a-și păstra amintirea iubitei sale în inima sa, chiar dacă aceasta nu mai este alături de el. El se referă la amintirea sa ca la un templu, care trebuie să fie păstrat și protejat.

În concluzie, poezia „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra sentimentelor de dragoste, tristețe și pierdere. Poezia surprinde cu o intensitate și o sensibilitate emoțională rare, iar frumusețea și eleganța limbajului poetic folosit ilustrează talentul literar al lui Eminescu. Poezia reprezintă unul dintre cele mai importante și cunoscute lucrări ale sale, care a devenit emblematică pentru literatura română.