Scrisoarea V de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Scrisoarea V” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost adaptată și transpusă în diferite forme artistice, precum teatru, film sau muzică.

Poezia a fost adaptată de către mulți dramaturgi și regizori, care au creat spectacole de teatru inspirate de această operă literară. De asemenea, poezia a fost ecranizată în mai multe rânduri, fiind adaptată în diferite filme și seriale de televiziune.

În ceea ce privește muzica, poezia „Scrisoarea V” a inspirat mulți compozitori și interpreți, care au creat melodii inspirate de versurile acestei opere literare. Printre cei mai cunoscuți artiști care au interpretat această poezie se numără Maria Tănase, Angela Similea, Tudor Gheorghe și mulți alții.

Adaptările și transpunerile în diferite forme artistice au evidențiat relevanța și valoarea poetică a operei „Scrisoarea V”, care a devenit o sursă de inspirație pentru artiștii din diferite domenii artistice și o operă literară de referință în cultura română și internațională.

În plus, poezia „Scrisoarea V” a fost studiată și analizată de mulți critici literari și de cititori din întreaga lume, fiind considerată una dintre cele mai importante creații ale poeziei universale și unul dintre cele mai puternice expresii ale sentimentelor umane.

---

Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii,
Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece, Ia întreab-o bunăoară –
O să-ţi spună de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode,
Când cochetă de-al tău umăr ţi se reazemă copila,
Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila.
 
E frumoasă, se-nţelege, Ca copiii are haz,
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele mânii şi la orice-ncheieturi.
Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită,
Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită.

Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şede bine
Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.
Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: „fugi încolo”, râsul zice: „vino-încoace!”
Îmblă parcă amintindu-şi vreun cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată.
Şi se naltă din călcâie să-ţi ajungă până la gură,
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei,
Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei!

Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji –
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj –
Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ.
Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale,
Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale,
Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,
Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene,
Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.
 
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,
Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,
Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună;
În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti,
Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti,
Când in inimă e vară,; în zadar o rogi: „Consacră-mi
Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”
 
Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei, că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plânge, râde, neputând s-audă plânsu-şi,
Că o vrea, spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,
Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n culmea dulcei muzici de sfere,
Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.
Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel
Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară
Virginele ce stătură sculptorilor de modele,
Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.
 
S-ar pricepe pe el însuşi acel demon, s-ar renaşte,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte
Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;
Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore
Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci,
Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.

Căci de piatră de-ar fi, încă s-a încălzi de-atât amor,
Când, căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.
Ştie care ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,
Că aruncându-se în valuri şi cerând să te-nţeleagă
Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?
 
Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ.
O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei –
Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o înconjoară, toţi zicând că o iubesc – cât de naivă –
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.

Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan
După care ea atrage vreun june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel,
Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el,
O chiorăşte cu lornionul, butonat cu o garoafă,
Operă croitorească şi în spirit şi în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc
Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc,
Şi când dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,
Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala,
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte,
Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte,
Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor
Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos,
 
A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vreo femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece,
Ia întreab-o, bunăoară,
Ş-o să-ti spună de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode,
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila –
De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!

Rezumat extins la poezia Scrisoarea V de Mihai Eminescu

„Scrisoarea V” este o poezie a poetului român Mihai Eminescu, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române şi europene. Poezia este o meditație profundă asupra iubirii și a relațiilor umane, și a dificultăților de a comunica și de a înțelege sentimentele.

Poezia începe prin evocarea unui sentiment de melancolie și de dorința de a comunica cu persoana iubită. Eminescu sugerează că iubirea este un sentiment puternic, care poate să aducă fericire sau suferință, și că este nevoie de curaj și de sinceritate pentru a comunica aceste sentimente.

În continuare, autorul meditează asupra dificultăților de a comunica și de a înțelege sentimentele și gândurile celorlalți. El subliniază că în ciuda faptului că oamenii pot fi apropiați, există mereu o barieră între ei, care îi împiedică să își înțeleagă cu adevărat unii pe alții.

În ultima strofă, Eminescu sugerează că iubirea poate fi o cale de acces către adevăr și că acesta poate fi descoperit doar prin sinceritate și curaj. El subliniază că iubirea poate să învingă toate barierele și să aducă oamenii mai aproape unii de alții.

Poezia „Scrisoarea V” este una dintre cele mai importante creații ale lui Eminescu, fiind o meditație profundă asupra iubirii și a relațiilor umane. Poezia este caracterizată de un limbaj poetic sensibil și expresiv, dar și de o profunditate și o sensibilitate emoțională care o face accesibilă și plină de înțeles pentru cititorii de toate vârstele și culturile.

Un fapt divers interesant despre poezia „Scrisoarea V” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inspirată de viața și de experiențele personale ale autorului. În poezie, Eminescu evocă o relație de iubire neîmpărtășită, pe care a trăit-o el însuși și care a avut un impact puternic asupra vieții și asupra creației sale literare.

De asemenea, poezia „Scrisoarea V” a fost studiată și apreciată de mulți critici literari și de cititori din întreaga lume, fiind considerată una dintre cele mai importante creații ale poeziei universale. Poezia a fost tradusă și adaptată în diferite limbi și a inspirat creații artistice din domenii diverse, precum muzica, teatrul sau filmul.