Scrisoarea II de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Scrisoarea II” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inspirată de o experiență personală a autorului. Poezia a fost scrisă în anul 1882, în timpul unei perioade de criză emoțională prin care trecea Eminescu, ca urmare a separării de Veronică Micle, o femeie pe care o iubea și care îi inspirase multe din poeziile sale.

În poezie, Eminescu explorează temele iubirii și ale suferinței, reflectând asupra experienței sale personale de dragoste neîmpărtășită și de separare. Poezia este un strigăt al disperării și al îndrăgostirii, o meditație profundă asupra sentimentelor și emoțiilor care îi dominau viața în acea perioadă.

Interesant este faptul că, în ciuda suferinței și a deznădejdii pe care o exprimă în poezie, Eminescu a continuat să creeze și să scrie, lăsând posterității una dintre cele mai importante opere literare ale culturii române și universale.

Poezia „Scrisoarea II” a devenit un simbol al iubirii neîmpărtășite și al suferinței, fiind studiată și apreciată de mulți critici literari și de cititori din întreaga lume. Aceasta a fost tradusă în diferite limbi și a inspirat o serie de interpretări și adaptări în diverse domenii artistice, inclusiv în muzică, teatru și film.

---

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?
Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?
Acea tainică simţire, care doarme-n a mea harfă,
În cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă,
Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scriu, cum cere lumea, vro istorie pe apă?
Însa tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrundă al meu nume,
Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. –
Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai înainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme sa devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră
C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. –
 
De ce voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.
 
Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ
Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.
Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoala,
Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială;
La aceste academii de ştiinţe a zânei Vineri
Tot mai des se perindă şi din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Până când din şcoala toată o ruină a rămas.
 
Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpăcind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum – harum
Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipt.
 
Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă
Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă.
Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă,
De simţeam, ca Galilei, că comedia se mişcă. –
 
Ameţiţi de limbi moarte, de planeţi, de colbul şcolii,
Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
Şi privind păienjenişul din tavan, de pe pilaştri,
Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri
Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către o trandafirie şi sălbatică Clotildă.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestec
Ba un soare, ba un rege, ba un animal domestic.
Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoierea unei linişti,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;
Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.
 
Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,
Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.
Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este
Cea ce poate să convină unei inimi oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericol,
Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol.
 
Şi de-aceea de-azi înainte poţi să nu mă mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,
De ce dorm îngrămădite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile,
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda.
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Rezumat extins la poezia Scrisoarea II de Mihai Eminescu

„Scrisoarea II” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului român Mihai Eminescu. Aceasta este scrisă într-o manieră epistolară și descrie trăirile și sentimentele protagonistului către o femeie pe care o iubește, dar care nu îi poate fi alături.

Poezia începe prin prezentarea unei scene în care protagonistul, care este poezia însăși, îi scrie unei femei dragi și îi mărturisește sentimentele sale. El îi spune că nu poate trăi fără ea și că nimic nu îl mai poate consola, nici muzica, nici natura.

În continuare, autorul descrie sentimentul de singurătate și dezamăgire, pe care îl simte protagonistul, care se simte abandonat și fără nicio speranță. El se întreabă dacă iubirea lor a fost doar o iluzie și dacă mai există vreo speranță pentru ei.

În ultimele strofe, autorul meditează asupra ideii de a renunța la iubire și de a accepta suferința, dar ajunge la concluzia că acest lucru nu este posibil. El sugerează că iubirea este o forță mai puternică decât orice altceva și că, indiferent cât de mult poate răni, aceasta este ceea ce dă sens și frumusețe vieții.

Poezia „Scrisoarea II” este o meditație profundă asupra iubirii și a suferinței, caracterizată de un limbaj poetic sensibil și expresiv. Aceasta transmite emoții puternice și meditează asupra ideii de a renunța la iubire și de a accepta suferința, dar ajunge la concluzia că iubirea este o forță mai puternică decât orice altceva.

Un fapt divers interesant despre poezia „Scrisoarea II” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost tradusă în diferite limbi și a fost adaptată și interpretată în diferite forme artistice. Poezia a fost interpretată în muzică, teatru și film, fiind o sursă de inspirație pentru artiștii din diferite domenii artistice.

De asemenea, poezia a fost studiată și analizată de mulți critici literari și de cititori din întreaga lume, fiind considerată una dintre cele mai importante creații ale poeziei universale. Poezia a inspirat multe interpretări și a devenit o operă literară de referință în cultura română și internațională.