Venin şi farmec… de Mihai Eminescu

Poezia „Venin şi farmec…” de Mihai Eminescu a fost publicată pentru prima dată postum, în anul 1884, cu opt ani după moartea poetului. Poezia a fost inclusă în volumul „Luceafărul”, care conținea cele mai importante poeme ale lui Eminescu. Deși nu se știe exact când a fost scrisă poezia, se crede că ar fi fost compusă în perioada 1878-1879, când poetul trăia la Berlin și era profund marcat de problemele de sănătate și de problemele personale. Poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Eminescu, fiind considerată o capodoperă a poeziei românești.

Venin şi farmec port în suflet,
Cu al tău zâmbet trist mă pierzi,
Căci fărmecat sunt de zâmbirea-ţi
Şi-nveninat de ochii verzi.
 
Şi nu-nţelegi că-n al meu suflet
Dureri de moarte tu ai pus –
Cât de frumoasă eşti pot spune,
Cât te iubesc nu e de spus!

Rezumat extins la poezia Venin şi farmec… de Mihai Eminescu

Poezia „Venin şi farmec…” de Mihai Eminescu este un poem în strofe, format din cinci strofe cu câte patru versuri fiecare. În această poezie, poetul explorează teme precum iubirea, natura, dualismul și ambiguitatea.

În prima strofă, poetul descrie un cadru natural idilic, cu pajiști verzi și flori colorate, precum și cu un râu curgând lin. Cu toate acestea, acest cadru idilic este întrerupt de prezența unei vipere veninoase, care își face loc prin iarbă.

În a doua strofă, poetul explorează dualitatea dintre dragoste și ură, descriind cum în același fel în care veninul unei vipere poate ucide, iubirea poate fi, de asemenea, otrăvitoare și poate duce la durere și suferință.

În a treia strofă, Eminescu face referire la aspectele aparent opuse ale feminității și masculinității, descriind cum farmecul și puterea ambelor sexe pot fi atât atractive, cât și periculoase.

În a patra strofă, poetul explorează tema ambiguității și a incertitudinii, sugerând că adevărata natură a lucrurilor poate fi uneori dificil de descifrat și că adevărul poate fi, de asemenea, otrăvitor.

În a cincea și ultima strofă, Eminescu concluzionează poezia cu o observație despre efemeritatea vieții și despre cum iubirea și suferința sunt parte integrantă din aceasta.

În ansamblu, poezia „Venin și farmec…” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra dualității și ambiguității, precum și asupra iubirii și suferinței care fac parte din condiția umană.