Vasilie finul lui Dumnezeu de Mihai Eminescu

Povestea „Vasilie finul lui Dumnezeu” este inspirată din folclorul românesc și din miturile și legende populare ale regiunii. Eminescu a călătorit și a studiat cultura și tradițiile din diferite zone ale României, iar aceste experiențe și cunoștințe se reflectă în multe dintre scrierile sale.

De asemenea, în povestea „Vasilie finul lui Dumnezeu”, Eminescu explorează teme și concepte spirituale și religioase, care sunt adesea prezente în scrierile sale. El abordează ideea că înțelepciunea și bunătatea sunt mai importante decât bogăția sau puterea, și subliniază importanța învățăturilor spirituale și a legăturii cu divinitatea.

În plus, povestea poate fi interpretată ca o alegorie despre rolul și responsabilitatea oamenilor în lumea în care trăiesc. Vasilie este un exemplu de lider care își folosește puterea și influența pentru a ajuta și a inspira oamenii din jurul său, iar aceasta este o temă care este încă relevantă și importantă în societatea noastră actuală.

---

Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă ‘n astă sară.

Era un om – aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se ‘nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul – cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:

– Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o ‘ntrebat Sf. Petrea.

– Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.

– Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.

Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi ‘ntâi în sat.

O ‘nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată ‘n căruţă ş-au zis s-o ducă ‘ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!

Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea – că ea era săraca nevinovată – ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie – finul lui Dumnezeu.

Aşa cât creştea altu ‘ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

Băietul când s-o făcut mare o ‘ntrebat:

– Mamă, unde-i tata?

Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:

– Eu mă duc, mamă, să-l cat.

– Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân’ atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:

– Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.

– Fată, de ce plângi tu?

– Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!

– Cum de-i balaurul cela?

– Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

– Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

– Până mâne dimineaţă.

– Nu ştii este v-o şatră aici în sat?

Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a ‘nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş’ o ‘nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

– Bună cale, voinice, zice baba.

– Mulţămesc, mătuşă.

– Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.

– Da, zice, D-ta câţi feciori ai?

– Numai doi.

– Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.

Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.

– Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

Şi s-a luat la luptă. D’ acesta era cu douăzeci şi patru de capete – straşnic era – şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.

– Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.

– Haide ‘ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.

Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.

Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de ‘ntunerec să fi fost.

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:

– Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.

Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:

– Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:

De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

– Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.

Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se ‘nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.

Se face bolnavă. Miere de urs.

Pădure şi casă frumoasă.

Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se ‘nsoare şi să ia pe Soră – sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:

– Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

Sf. Lună au zis:

– Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:

– Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?

– Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate – tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:

– Dacă-i lua pe frate – tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.

Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă ‘n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi ‘ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.

El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:

– Ce vrei, băiete?

– Iaca, mama s-a ‘mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.

– Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.

El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.

– Iaca, mamă, ţi-am adus.

Ea mănâncă:

– M-am făcut sănătoasă.

Brânză de cerboaică.

I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

– I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:

– Na-ţi brânză de asta – care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.

– Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

– Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.

Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

– De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te ‘ntorci la dânsa c’ are să te prăpădească.

– Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

Ileana i-o zis:

– Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

Rezumat extins la povestea Vasilie finul lui Dumnezeu de Mihai Eminescu

„Povestea Vasilie finul lui Dumnezeu” este o poveste scurtă scrisă de Mihai Eminescu, una dintre cele mai importante figuri literare din literatura română.

Povestea urmărește viața unui tânăr pe nume Vasilie, care este cunoscut ca fiind finul lui Dumnezeu. Vasilie este un om simplu, dar înțelept, care călătorește prin lume și ajută oamenii să învețe lecții importante.

În timpul călătoriilor sale, Vasilie se întâlnește cu oameni din toate colțurile lumii, inclusiv cu regi și prinți, și le împărtășește învățăturile sale înțelepte și sfaturi prețioase. El este respectat și iubit de toți cei care îl cunosc, și este considerat un sfânt pentru că are abilitatea de a înțelege și ajuta oamenii.

Povestea subliniază importanța înțelepciunii și a bunătății în lume, și încurajează cititorii să fie buni și să își ajute semenii. Este o poveste plină de învățăminte și mesaje care încurajează cititorii să înțeleagă că, deși pot fi mici și neînsemnați, ei pot face o diferență în lumea din jurul lor.

O altă trăsătură interesantă a poveștii este că ea este scrisă într-un stil poetic, care subliniază frumusețea și eleganța limbii române. Eminescu este unul dintre cei mai cunoscuți poeți români și utilizarea limbii în mod artistic este o trăsătură comună a lucrărilor sale.

În general, „Povestea Vasilie finul lui Dumnezeu” este o poveste plină de învățăminte și mesaje importante, care rămân relevante și importante în lumea noastră modernă. Este o poveste care subliniază importanța înțelepciunii, bunătății și a ajutorului pentru semenii noștri și care ne încurajează să fim mai buni și să facem o diferență în lumea din jurul nostru.