Urât şi sărăcie de Mihai Eminescu

Un fapt divers despre poezia „Urât şi sărăcie” de Mihai Eminescu este că aceasta face parte din ciclul de poezii intitulat „La steaua”, fiind una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii din acest ciclu. În aceste poezii, Eminescu explorează tema iubirii neîmpărtășite și a suferinței provocate de aceasta, exprimându-și sentimentele profunde de melancolie și tristețe.

De asemenea, poezia „Urât şi sărăcie” evidențiază preocuparea lui Eminescu față de sărăcia și suferința din mediul rural, tema care apare frecvent în lirica sa. Prin intermediul versurilor sale, poetul explorează contrastul dintre frumusețea naturii și duritatea vieții rurale, subliniind suferința și nevoile oamenilor care trăiesc în aceste condiții.

În general, poezia „Urât şi sărăcie” de Mihai Eminescu este considerată una dintre cele mai reprezentative creații lirice ale poetului, ilustrând abilitatea sa de a transmite emoție și trăire prin intermediul cuvintelor.

---

Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,
A căror urme crude le aflu pururi iarăşi
Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi…
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…
Zburat-au chip şi cântec – urât şi sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ţi o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.

Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,
A inimii bătaie, şi gingaşa minune
Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă
De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…
Cum trec, cum trec cu toate… şi fără să le oprească
Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin
Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin
Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva?

Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,
Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i prieşte.
Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă
Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă
Sau nu poţi şti… Atuncea de ce folos e ţie
C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,
Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?
 
Virtutea e-o poveste… când gândul ţi-l ascuţi,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:
Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,
Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi.
A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,
A înşela mulţimea cu mii făgăduinţe,
Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,
A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete şi ruşine –
Aceasta nu e nobil… Dar toţi – şi-ndeosebi
O fac uşor – tu numai stai vecinic să întrebi.

Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântar,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulţime cu multă nepăsare…
Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept şi datorie,
Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie.
 
Iubit-ai? Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu eşti onest şi plin de respect şi generos
Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.

Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ş-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
 
Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,
Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară
E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nimeni
Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece
Şi caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.

Dară acea iubire adâncă şi curată,
Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimica în cer şi pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc
Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?
Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!

Rezumat extins la poezia Urât şi sărăcie de Mihai Eminescu

„Urât şi sărăcie” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu care explorează tema sărăciei și a frumuseții în moduri contrastante. În poezie, autorul subliniază diferențele dintre bogăție și sărăcie și observă modul în care acestea afectează oamenii și natura.

În prima parte a poeziei, Eminescu descrie frumusețea naturii, însă observă că oamenii care trăiesc în sărăcie nu pot vedea această frumusețe. El sugerează că sărăcia este ca o barieră care împiedică oamenii să vadă și să aprecieze lumea înconjurătoare. În același timp, autorul subliniază că oamenii bogați nu pot înțelege adevărata valoare a lucrurilor deoarece le-au avut întotdeauna.

În partea a doua a poeziei, Eminescu explorează tema sărăciei, subliniind condițiile grele de trai ale oamenilor care trăiesc în sărăcie și lipsa lor de speranță. Autorul subliniază că acești oameni trebuie să muncească din greu pentru a-și câștiga existența, în timp ce oamenii bogați se bucură de lux și de bunăstare fără a face nimic.

În final, Eminescu subliniază importanța sărăciei și a urâtului în lumea noastră, sugerând că acestea sunt necesare pentru a aprecia frumusețea. El afirmă că numai prin experiența sărăciei putem ajunge să înțelegem cu adevărat valoarea lucrurilor și să le apreciem.

Faptul divers despre această poezie este că a fost scrisă în perioada în care Mihai Eminescu se confrunta cu probleme de sănătate și cu probleme financiare. El a trăit multe experiențe dificile, care i-au permis să înțeleagă mai bine sărăcia și nevoile oamenilor obișnuiți. Prin intermediul acestei poezii, Eminescu a exprimat nu numai propriile sale trăiri, ci și compasiunea și empatia față de cei care trăiesc în sărăcie și nevoi.