Un roman de Mihai Eminescu

Poezia „Un roman” de Mihai Eminescu a fost publicată postum, pentru prima dată în anul 1891, în revista „Convorbiri literare”. Poetul a scris această poezie în perioada 1866-1867, în timp ce se afla în capitala Franței, Paris.

În poezie, Eminescu își exprimă admirația față de valorile și tradițiile poporului român, subliniind importanța unității și a luptei pentru libertate și demnitate națională. Poetul vorbește despre încercările prin care a trecut poporul român de-a lungul istoriei, dar și despre perseverența și curajul acestuia în fața adversităților.

În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.
 
În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit
Ei nu vor să-nţeleagă zâmbirile-i amare.
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.
 
Unde petrece-n gându-i?… în valea lui natală
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
Unde izvoarele-albe murmure dulci exală
Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.
 
Ar vrea ca să revadă colibele de paie
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval
Când luna printre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal –
 
Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică
În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.
 
Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare
Unde ale lui zile din raze le-a ţesut.
Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare
Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.
 
O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse
De lână ce torsese, ştia – l-a învăţat
Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.
 
În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Îşi zidesc monastire de ceară pentru trai.
 
De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător –
A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă
Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.
 
Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezemată
Privea uimit în râul ce spumega amar
Şi azvârlea vreo piatră în apa-nvolburată
Râdea, cânta degeaba – plângea chiar în zădar.
 
Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi
Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată
Cu flori galbene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.
 
Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
Împlu adormitoare tot aerul cel cald
Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase
Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.
 
A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare
Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.
 
Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec
În pletele umflate, în părul încâlcit
Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec –
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.
 
Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.
 
Ah! de aş fi – ea strigă – o pasăre măiastră
Cu penele de aur, ca păsările-n rai
La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră
Cu ciocul – şi i-aş zice cu rugătorul grai
 
Să-mi dea un măr, în care închis să fie-o lume
Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat
Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume
Din sânge şi din lapte – ficior de împărat.
 
Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă –
O ploaie de flori albe se scutură pe ea
Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă
De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna…
 
Apoi şi-aduse aminte – era o zi frumoasă,
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă
Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.
 
Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este – şi chipul ei cel blând,
Surâsul ei cel timid şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.
 
S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată
Şedea pe stânca stearpă spunându-i ghicitori.
 
Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce
El vedea zâne albe cu părul de-aur roş.
 
Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci
Când raţele sălbatice încreţeau apa clară
Scăldându-se prin papuri cu ciucalăi de fulgi.
 
…………………………………………………
 
Trecură ani. E noapte. în camera bogată
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.
 
Culcată jumătate copila cu tristeţe
Surâde. Plete lunge şi blonde-cenuşii
Cad moale pe-albe perne. Iar buzele ei creţe
Surâd… trădând dinţi arginţii
 
Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură
Umedă ca suprafaţa unui mărgăritar…
Pe braţe de zăpadă, pe sâni-i albi se fură
Câte o rază slabă din punctul cel avar.
 
Picioarele ei mice ating covorul moale
Chinuind papucei de-atlas cari stau jos…
L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale
E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos.
 
Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală
Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci,
În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială
Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.
 
Şi mâna-i tremurândă boţeşte involuntară
Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir
În jurul gurii sale e o trăsură-amară
Şi o zâmbire crudă pe buzele-i subţiri.
 
Nu te iubesc? zici crudo – ce zici îţi pare-o şagă…
Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,
Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă,
Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă
Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc?
 
O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale
Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Aş trebui să turbur a firii lungă cale,
Şi-n clipa mea – ce secole ai veciniciei sale
Abia putur-a face, aceea să fac eu.
 
Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
În cer – şi dânsul negru deşert să fie iar?
Ca sus pământ să fie întins fără lumină
Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină
Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.
 
Iar jos să cobor mândra a cerului grădină
Cu sori nălţaţi pe lujeri, cu luni-n crengi verzi
Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină
Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.
 
Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare
A căror stânci să cânte plecându-se pe val
Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare
Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare
Să treacă zâmbitoare cu arfe de cristal.
 
Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte
Astfel de strălucită să fie faţa ta
Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte
Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,
 
Şi orice dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă
Aievea să se facă cu ochii chiar văzând
De ai dori de stele albastre tu o salbă
A dimineţii stele sub mâna ta cea albă
Să se înşire tainic şi ziua înviorând.
 
De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă…
Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori
Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe
Să suie stânci pe stânci… ş-un munte să înhaţe
Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori.
 
De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze
Oceane să devie lungi şi-nstelate văi
Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese
Dumbrave şi grădini cu poamele alese
Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi.
 
Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar
Aş stinge c-o gândire sistemele solare
Aş grămădi din ele o piramidă mare
Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar:
 
Figura ta de marmur -. Şi-n noaptea cea pustie
În caos fără stele, în vecinicul nimic
M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie
În viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie
Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.
 
Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită
Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi
Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită
Cometul urmărească în calea lui greşită
Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi.
 
Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,
Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
Etern-anomalie în lumea liniştită
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
Acela să fiu eu!
 
Nu-i asta… zise dânsa – nu mă-nţelegi, iubite.
Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc
Mânuţele-i de ceară – Sunt taine neghicite
Ce nu le pot pricepe, deşi le simt – şi plâng!
 
Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină
Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult?
În inima-ţi e-o parte cu totului străină,
Este ceva în tine – ce-i mort demult, demult

Rezumat extins la poezia Un roman de Mihai Eminescu

„Poezia „Un roman” de Mihai Eminescu este o creație lirică dedicată valorilor și tradițiilor naționale ale poporului român. Prin intermediul versurilor sale, poetul celebrează spiritul românesc, subliniind importanța identității culturale și a unității naționale.

Poezia începe cu o descriere a frumuseții naturii din jurul satului natal al lui Eminescu, subliniind legătura strânsă dintre om și natură. De-a lungul poeziei, Eminescu evocă momentele importante din istoria și cultura României, de la luptele pentru independență și unirea principatelor, până la miturile și legendele populare.

În partea a doua a poeziei, poetul explorează tema unității naționale, subliniind importanța păstrării tradițiilor și valorilor culturale ale poporului român. Prin intermediul versurilor sale, Eminescu exprimă admirația și respectul său pentru acest popor, subliniind că „un roman este cine are numele / Înscris pe-un veșmânt românesc”.

În final, poetul subliniază importanța continuării luptei pentru libertate și democrație, exprimându-și speranța că poporul român va rămâne întotdeauna unit și solidar în fața provocărilor și adversităților. Prin intermediul acestei poezii, Mihai Eminescu celebrează spiritul românesc și subliniază importanța păstrării tradițiilor și valorilor naționale.

Faptul divers despre poezia „Un roman” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost publicată postum, în anul 1890, la mai mulți ani după moartea poetului. Deși a fost scrisă în perioada în care Eminescu era profund implicat în lupta pentru independența și libertatea României, poezia a fost descoperită și publicată abia mai târziu, datorită eforturilor prietenilor și susținătorilor lui Eminescu. Deși nu a fost scrisă într-un context politic sau social explicit, poezia „Un roman” a devenit o lucrare lirică valoroasă pentru literatura română, celebrând valorile și tradițiile naționale ale poporului român.”