Te duci… de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Te duci…” de Mihai Eminescu este că aceasta face parte dintr-o serie de poezii despre iubire și pierdere, scrise de Eminescu în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, când acesta era îndrăgostit de o femeie pe nume Veronica Micle.

Poemul se remarcă prin stilul său intim și emoționant, care ilustrează tristețea și melancolia autorului provocate de separarea de iubita sa. Poezia „Te duci…” este considerată a fi una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste scrise de Eminescu și este frecvent citată și studiată în contextul literaturii române.

---

Te duci şi ani de suferinţă
N-or să te vază ochii-mi trişti,
Înamoraţi de-a ta fiinţă,
De cum zâmbeşti, de cum te mişti.
 
Şi nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.
 
În faţă farmecul palorii
Şi ochi ce scânteie de vii,
Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii.
 
Când mă atingi, eu mă cutremur,
Tresar la pasul tău, când treci,
De-al genei tale gingaş tremur
Atârnă viaţa mea pe veci.
 
Te duci şi rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neînduratelor dureri,
 
Că auzu-mi n-o să-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minţi.
 
Puteam numiri defăimătoare
În gândul meu să-ţi iscodesc,
Şi te uram cu-nverşunare,
Te blestemam, căci te iubesc.
 
De-acum nici asta nu-mi rămâne
Şi n-o să am ce blestema,
Ca azi va fi ziua de mâne,
Ca mâni toţi anii s-or urma –
 
O toamnă care întârzie
Pe-un istovit şi trist izvor;
Deasupra-i frunzele pustie –
A mele visuri care mor.
 
Viaţa-mi pare-o nebunie
Sfârşită făr-a fi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă-n braţe te-am ţinut.
 
De-atunci, pornind a lui aripe,
S-a dus pe veci norocul meu –
Redă-mi comoara unei clipe
Cu ani de părere de rău!

Rezumat extins la poezia Te duci… de Mihai Eminescu

„Te duci…” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, în care autorul exprimă tristețea și melancolia provocate de plecarea iubitei sale și sugerează că această plecare poate fi o sursă de pierdere și de dezamăgire.

În prima strofă, autorul sugerează că iubita sa pleacă, sugerând că acest lucru aduce tristețe și melancolie. El descrie scene din natură care par să sugereze pierderea și absența, sugerând că plecarea iubitei sale este un eveniment care poate aduce aceleași sentimente de gol și de absență.

În a doua strofă, autorul exprimă dezamăgirea și durerea provocate de plecarea iubitei sale, sugerând că aceasta este o formă de trădare și de abandon. El sugerează că iubirea este o formă de suferință și de slăbiciune, sugerând că pierderea iubitei sale este o sursă de suferință și de durere.

În a treia strofă, autorul sugerează că plecarea iubitei sale poate fi o sursă de cunoaștere și de înțelegere, sugerând că aceasta poate fi o oportunitate de a învăța și de a crește. El sugerează că iubirea poate fi o formă de eliberare și de cunoaștere, sugerând că aceasta poate fi o sursă de înțelepciune și de cunoaștere de sine.

În ultima strofă, autorul concluzionează poezia sugerând că plecarea iubitei sale este o formă de transformare și de schimbare, sugerând că acest eveniment poate fi o oportunitate de a crește și de a învăța. El sugerează că iubirea poate fi o formă de înțelegere și de conectare cu lumea, sugerând că aceasta poate fi o sursă de înțelepciune și de cunoaștere a adevărului despre sine și despre lume.

În concluzie, poezia „Te duci…” de Mihai Eminescu este o poezie despre tristețea și melancolia provocate de plecarea iubitei sale. Eminescu sugerează că această plecare poate fi o sursă de pierdere și de dezamăgire, dar că poate fi și o oportunitate de a învăța și de a crește. Poezia își exprimă compasiunea față de suferințele provocate de pierderea iubitei sale, dar sugerează că această transformare poate fi și o sursă de eliberare și de cunoaștere a adevărului despre sine și despre lume.