Surori de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Surori” de Mihai Eminescu este că aceasta este considerată una dintre cele mai triste și mai emoționante poezii ale autorului. Poezia este dedicată iubitei sale, Veronica Micle, care a fost o sursă importantă de inspirație pentru Eminescu și pentru opera sa.

Deși iubirea lor a fost una neîmpărtășită, Eminescu a continuat să o iubească pe Veronica până la sfârșitul vieții sale și a scris o serie de poezii emoționante despre suferința sa și despre dorul de ea. „Surori” este considerată una dintre cele mai importante poezii din această serie și a devenit un simbol al iubirii neîmpărtășite în literatura română.

---

O gingaş copil de rege când în haina-ţi înfoiată
Treci în faetonu-ţi mândru… se mlădie nalta-ţi poză
Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză
Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ţi luminată.
 
Ochii tăi cei mari şi negri strălucesc de-o jună viaţă
Faţa-ţi marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,
Părul tău negru şi luciu lin în respirarea borii
În cununa lui de roze albe s-umflă şi se-ncreaţă.
 
Şase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulţimii
Care cu căciuli-n mână şi cu gurile căscate
Salutează-n a ei cale pământească zeitate.
Tu surâzi. Te simţi născută spre fericea omenimii.
 
Toţi o ştiu asta, căci bună zic că eşti dulce copilă,
Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar
Şi ades când noaptea pune ochiul lumii otar,
Neştiută cauţi praguri, scunde, vrednice de milă.
 
Dar deodată în mulţime, tu opreşti ochiul tău mare
De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins…
Spune înger, ce durere al tău suflet a atins
De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare.
 
O femeie din mulţime a-nălţat cu nepăsare
Ochiul ei cel trist şi rece, faţa-i jun-adânc pălită,
Una din acele fiinţe, cu adânc dispreţ privită
Din pierzarea ei ş-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.
 
Fără de nici o speranţă curge viaţa-i otrăvită
De eternă remuşcare, de dispreţ, de sărăcie,
Nici o rază de iubire în viaţa ei pustie
Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.
 
Pata ei i-nchide pragul milei şi a îndurării
Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,
Se întoarce de la dânsa – de la cea care se vinde,
Înainte-i şi îndărătu-i mute-s uşile sperării.
 
Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire,
Secolele coroanei tale cu regala strălucire
Pot s-ardice grâu din piatră şi palate din ruină.
 
Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure
Şi obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii,
Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june.
Pe-a pierzării căi ei înşii o-ndreptară ş-o vândură.
 
În inima ei de mică semănat-a fost icoana
A corupţiei adânce… nici o rază de virtute,
Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute
Unei mame desfrânate victimă căzu… Sărmana!
 
Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere
Fără de măsură-n lume… şi cu toată desperarea
Fără de măsură-n suflet… ea e bună… ochiu-i are
Pentru orice neferice lacrimi, milă şi durere.
 
Ea de toţi dispreţuită, e în stare să se-nchine
La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce
Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce
Şi ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.
 
Cu o faţă aspră, rece, mulţumita ea respinge
A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:
Merit şi eu mulţămire?… Şi-ntinzându-i mâna slabă
Ea îi dă tot, tot ce are, – şi el râde când îl plânge.
 
În biserică de intră candelele aurie
Pentru ea-s nepăsătoare… Albă ca peretele la ele
Ea se uită… Numai apasă bătaia inimii grele
Ar plânge?… ah lumea-ar zice cum că este făţărie.
 
De aceea doar cu mâna a ei inimă ş-apasă
Cum o doare… Şi nimica… nici un mod nu-i de scăpare
Îndărătu-i desperare şi înainte-i desperare,
Nici un ochi nu se abate l-a ei viaţă-ntunecoasă.
 
O Doamne!gândeşte-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine
Cum că drept şi bun veghezi tu zic asupra tuturor…
Vars-o rază, numai una din eternul tău amor
Într-a sufletului noapte şi în inima-mi de tină!
 
Pulbere-s făr-de voinţă, inima mea pustiită
Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viaţă
Nici nu o simţeam în mine, când am fost dusă de braţe
Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.
 
Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde
Cărui de model serveşte ea de-o Venere antică,
La privirea ei măreaţă, lui din mâni penelu-i pică:
Unde-am mai văzut – el zise – chipul tău Madona, unde?
 
Doar în fruntea mea?… Frumoasă ea era şi cu uimire
S-apropie el de dânsa… un copil. Cu dinadinsul
El i-oferă a lui iubire… Rece ea privi la dânsul
Deşi se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.
 
Sunt căzută… gândi dânsa… nimeni nu s-uită la mine
Ş-aş avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage
Pe orice om… Pe cei ce urăsc, da!…Dar ăst cap cu visuri drage
Cu gândirile-i măreţe…? Ah! lasă să mor mai bine,
 
Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale
Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie
Merit să-i leg viaţa sfântă de-un moment de nerozie…
Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!
 
Astfel este ea… ca tine! Totuşi când tu treci cu fală
Împrejur, înainte-n urmă-ţi urări lungi, feţe senine…
Ea? şuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne…
Arătând nepăsătoare… dar fiind atât de pală.
 
De-ai muri – ucisă doară de a florilor miroase
Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,
Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte
După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.
 
Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beţie
Prin ciocnirea de păhare şi prin danţuri desfrânate,
Care par atât de veseli – şi-s atât de desperate!
De-a muri, nici chiar în moarte linişte nu va să-i fie.
 
Nu – nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac.
Poate că scheletul, care a purtat astă-avuţie
De frumseţe şi durere… preparat d-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul. Şi în urmă într-un sac
 
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,
De a căreia viaţă n-a întrebat în lume nime!
Şi sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime
Au mai tot aceeaşi soartă. Ce de plâns, ce trist-idee!
 
Semănaţi cu toate astea… e aceeaşi faţă blândă,
Ochii negri sunt aceeaşi, părul, braţul şi statura…
E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea şi natura
A creat… sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă?
 
Cine ştii de nu ţi-i soră… Dacă-n nopţi de rătăcire
Însuşi tatăl tău călcat-a peste pragul depravării
Şi-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii
Ce răspundere are-n lume aşa-numita fericire.
 
Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge
Decât orice om în lume… Şi când cugeţi că-ntâmplarea
Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare
Şi pe ea-n leagăn de aur… sufletu-n tine se strânge.

Rezumat extins la poezia Surori de Mihai Eminescu

„Surori” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu care explorează tema iubirii neîmpărtășite și sugerează durerea și suferința personajului principal, care se confruntă cu respingerea iubitei sale. Poezia are un ton trist și folosește metafore și imagini poetice pentru a exprima durerea și suferința personajului.

În prima strofă, autorul descrie peisajul natural și sugerează că personajul principal este un om trist și îndurerat care se confruntă cu respingerea iubitei sale. El sugerează că personajul principal își petrece zilele și nopțile plângându-și iubita și că natura îi pare pustie și fără viață.

În a doua strofă, autorul explorează ideea că iubita personajului principal l-a respins și că acesta își plânge pierderea. El sugerează că personajul principal își amintește de momentele fericite pe care le-a petrecut alături de iubita sa și că își dorește să o mai aibă încă o dată lângă el.

În a treia strofă, autorul sugerează că personajul principal se simte singur și abandonat de lume și că își petrece zilele și nopțile plângându-și iubita. El sugerează că personajul principal își dorește să își alunge durerea și să își găsească alinare în natură, dar că aceasta îi pare pustie și fără viață.

În ultima strofă, autorul concluzionează poezia sugerând că personajul principal este un simbol al tristeții și al suferinței umane. El sugerează că iubirea neîmpărtășită și pierderea sunt două aspecte ale vieții umane și că suferința personajului principal reflectă durerea și suferința tuturor oamenilor. Eminescu își exprimă admirația pentru valorile iubirii și își îndeamnă cititorii să își cultive spiritul de empatie și de solidaritate pentru a se susține unii pe alții în momentele dificile ale vieții.

În concluzie, poezia „Surori” de Mihai Eminescu este o poezie tristă care explorează tema iubirii neîmpărtășite și sugerează durerea și suferința personajului principal, care se confruntă cu respingerea iubitei sale. Eminescu își exprimă admirația pentru valorile iubirii și își îndeamnă cititorii să își cultive spiritul de empatie și de solidaritate pentru a se susține unii pe alții în momentele dificile ale vieții.