Strigoii de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Strigoii” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă într-un moment în care autorul era profund afectat de problemele sale de sănătate și de starea generală de suferință și depresie. Poezia sugerează că dorința de nemurire este o iluzie și că moartea este o parte naturală a vieții, iar această temă poate fi citită ca o reflecție a luptei personale a lui Eminescu cu propria sa mortalitate.

Prin poezia sa, Eminescu își exprimă teama și anxietatea legate de condiția umană și de trecerea timpului, dar în același timp își îndeamnă cititorii să își accepte mortalitatea și să se bucure de fiecare moment al vieții. Poezia „Strigoii” poate fi considerată una dintre cele mai profunde și mai introspective creații ale lui Eminescu și este recunoscută drept una dintre cele mai importante poezii ale literaturii române.

---

… că trece aceasta ca fumul de pre pământ.
Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,
cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere.
 
Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,
E-ntinsă în haine albe, cu faţa spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;
Încet, adânc răsună cântările de clerici.
 
Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,
Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.
 
Şi lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,
Scânteie desperarea în ochii crunţi de sânge,
Şi încâlcit e părul lui negru… gura-şi strânge;
El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.
De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege.
 
„Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,
Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul…
Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,
În valurile Volgăi cercam cu spada vad.
 
Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,
Căror a mea fiinţă un semizeu părea,
Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,
Şi naţii călătoare, împinse de a mea,
 
Umplut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.
 
 
Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,
Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;
Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară
Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,
Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.
 
Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;
Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,
Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;
În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,
Stătând un îndărătnic… un sfiicios copil.
 
La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă…
Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;
Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,
Cu mâinile amândouă eu faţa îmi ascund
Şi-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă.
 
Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni
Şi singuri ne lăsară… Te-ntreb într-un târziu,
Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:
La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?
Ce cauţi la barbarul sub streaşina-i de cetini?
 
Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,
Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: „Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer…
Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.”
 
Şi, întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.
Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul.
Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.
 
De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă
Şi înlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:
„Eu vin la tine, rege, să cer pe Arald al meu.”
 
De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le aşează
Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,
Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimica.
 
Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad
Să ies la lumea largă… şi fost-ar fi mai bine
Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine –
Să fumege înainte-mi oraşele-n ruine,
Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”
 
Făcliile ridică – se mişc-în line pasuri,
Ducând la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,
Cu bărbile lor albe, cu ochii stinşi sub gene,
Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.
 
O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colţ.

Rezumat extins la poezia Strigoii de Mihai Eminescu

Poezia „Strigoii” scrisă de Mihai Eminescu este un poem gotic care explorează tema morții și a nemuririi. Poezia are un ton sumbru și misterios, iar autorul folosește metafore și imagini poetice pentru a exprima obsesia omului pentru nemurire.

În prima strofă, autorul descrie personajul central al poeziei, un strigoi care își dorește să scape de condiția sa de ființă nemuritoare. El sugerează că strigoii sunt condamnați să rămână în lumea umbrelor și să rătăcească fără nicio speranță de salvare.

În a doua strofă, autorul explorează ideea că strigoii sunt prizonieri ai propriilor lor dorințe de nemurire și că aceste dorințe îi împiedică să găsească pacea interioară. El sugerează că strigoii sunt captivi în propriile lor amintiri și că își trăiesc viața ca niște umbre ale trecutului.

În a treia strofă, autorul sugerează că strigoii sunt condamnați să rămână în lumea lor de umbră și să își trăiască viața într-un etern gol interior. El sugerează că dorința lor de nemurire îi face să se simtă izolați și să își piardă orice speranță de salvare.

În ultima strofă, autorul concluzionează poezia sugerând că dorința de nemurire este o iluzie și că toți oamenii sunt condamnați să îmbătrânească și să moară. El sugerează că moartea este o parte naturală a vieții și că trebuie să acceptăm acest lucru pentru a ne putea bucura de viață.

În concluzie, poezia „Strigoii” de Mihai Eminescu este un poem gotic care explorează tema morții și a nemuririi. Poezia sugerează că dorința omului de a scăpa de condiția sa mortală este o iluzie și că moartea este o parte naturală a vieții. Eminescu își îndeamnă cititorii să își accepte mortalitatea și să trăiască fiecare zi în mod conștient și plenar, pentru a se putea bucura de viață în fiecare moment.