Stelele-n cer de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Stelele-n cer” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inspirată de lectura sa a unor filosofi și astronomi precum Johannes Kepler și Giordano Bruno. Aceștia erau cunoscuți pentru explorarea ideii că universul este infinit și că fiecare ființă umană are un loc unic și special în acest univers.

De asemenea, poezia a fost inclusă în cartea de poezie a lui Eminescu, intitulată „Luceafărul”, care a fost publicată în anul 1883. Cartea conține unele dintre cele mai reprezentative poezii ale poetului și a fost bine primită de public și de critici.

O altă curiozitate despre poezia „Stelele-n cer” este că a fost tradusă în mai multe limbi străine și a fost inclusă în antologii de poezie din întreaga lume. De asemenea, poezia a inspirat compozitori și artiști din toată lumea, fiind inclusă în diverse opere muzicale și artistice.

În plus, poezia a fost citată de către mai mulți astronauți care au participat la misiuni spațiale, fiind considerată o expresie poetică a frumuseții și a misterului universului. Această poezie simbolizează legătura dintre oameni și univers și reflectă fascinația umană pentru spațiu și stele.

---

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
 
După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
 
Nişte cetăţi
Plutind pe marile
Şi mişcătoarele
Pustietăţi.
 
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Şi necuprinsele
Drumuri de nori.
 
Zboară ce pot
Şi-a lor întrecere,
Vecinică trecere –
Asta e tot…
 
Floare de crâng,
Astfel vieţile
Şi tinereţile
Trec şi se stâng.
 
Orice noroc
Şi-ntinde aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
 
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
 
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Rezumat extins la poezia Stelele-n cer de Mihai Eminescu

„Stelele-n cer” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, care explorează tema nemuririi și a destinului uman prin intermediul imaginilor poetice ale universului și ale stelelor.

Poezia începe cu vocea lirică care contemplă cerul și observă stelele care luminează întunericul. El compară aceste stele cu ochii oamenilor care reflectă ceea ce se află în interiorul lor, precum și cu sufletele noastre care sunt nemuritoare și care strălucesc în eternitatea universului.

În continuare, vocea lirică reflectă asupra naturii efemere a vieții umane și a puterii universului de a ne absorbi și de a ne face să ne simțim mici și insignifianți. El exprimă regretul că oamenii tind să ignore această putere și să se concentreze doar pe problemele lor mici și neimportante.

În partea a doua a poeziei, vocea lirică remarcă că, în ciuda faptului că suntem mici și trecători în fața universului, suntem încă parte din el și că fiecare dintre noi are un loc unic și special în acest univers vast și nemărginit.

În final, vocea lirică se concentrează asupra ideii că moartea nu este sfârșitul, ci doar o trecere în altă formă de existență. El exprimă speranța că sufletele noastre vor continua să strălucească în universul etern și că vom fi cu toții reuniți într-o zi într-un loc dincolo de trecătoarele preocupări ale vieții noastre.

În concluzie, „Stelele-n cer” este o poezie profundă și emoționantă despre nemurirea și destinul uman. Vocea lirică explorează simbolismul universului și al stelelor și reflectă asupra locului nostru ca ființe umane în acest univers vast și nemărginit. Poezia este un exemplu de virtuozitate poetică și de profunzime emoțională, care îl plasează pe Mihai Eminescu în rândul celor mai importanți poeți români ai secolului al XIX-lea.