Stam în fereasta susă de Mihai Eminescu

„Fereastra” este un motiv frecvent întâlnit în poezia lui Mihai Eminescu, simbolizând o deschidere către lume și o legătură între subiectivitatea poetului și obiectivitatea lumii exterioare. În poezia „Stam în fereasta susă”, fereastra devine locul de unde poetul poate privi lumea și poate reflecta asupra experiențelor sale.

De asemenea, poezia este una dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite creații ale lui Eminescu, fiind frecvent interpretată ca o meditație profundă asupra relației dintre om și lumea înconjurătoare, precum și asupra trecerii timpului și a efemerității vieții umane.

De-a lungul poeziei, poetul remarcă efemeritatea lumii și a experiențelor umane, subliniind că toate lucrurile sunt trecătoare și că doar amintirile rămân. De asemenea, el exprimă tristețea sa față de faptul că frumusețea lumii este atât de efemeră, dar subliniază că aceasta trebuie apreciată și iubită în ciuda trecerii timpului și a schimbării.

---

Stam în fereasta susă
Și izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopții stele mari.

Se îmflă dinainte-mi
De vânt deschisa carte
Și literele-i moarte
În lună joacă clar.

Un râu, vezi, mișcă unda-i
Cea visător-bolnavă,
Un cântec în dumbravă,
O floare văd pe lan.

O stea în cer albastru,
Ce-aruncă-a ei icoană
Pe-oglinda albă, plană,
A lacului Meran.

Și sună-n noaptea tristă
Un cântec de copilă
Și vântu-ntoarce-o filă
Din cartea ce-am deschis.

De ce mi-a-ntors el foaia
Unde-nvățatul zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că viața este vis?

Rezumat extins la poezia Stam în fereasta susă de Mihai Eminescu

Poezia „Stam în fereasta susă” este scrisă de Mihai Eminescu și reprezintă o meditație lirică asupra trecerii timpului și a fragilității existenței umane.

În prima strofă, poetul descrie peisajul orașului și ne prezintă imaginea unui om singuratic, care stă într-o fereastră înaltă și privește spre orizont. El se simte de parcă ar fi separat de lumea din jurul său și este cufundat în gânduri și amintiri.

În a doua strofă, poetul reflectă asupra fragilității vieții umane și asupra efemerității fericirii. El compară viața cu o frunză căzătoare care este purtată de vânt și apoi se topește în pământ, sugerând astfel că tot ceea ce ne face fericiți poate fi luat într-o clipită.

În a treia strofă, poetul descrie sentimentul de nostalgie și dorința de a retrăi momentele din trecut, sugerând că aceste amintiri sunt singurele lucruri care îi mai rămân. El vorbește despre dorința de a uita de toate problemele și de a se întoarce la o vreme când viața era mai simplă și mai plină de fericire.

În ultima strofă, poetul concluzionează că nimic nu poate fi sigur și că tot ceea ce ne rămâne este amintirea. El sugerează că, deși existența umană este fragilă și efemeră, aceasta este în același timp valoroasă și plină de sens.

În ansamblu, poezia „Stam în fereasta susă” este o meditație profundă asupra fragilității și efemerității existenței umane, precum și asupra importanței de a prețui și a conserva amintirile care ne fac să simțim că viața are un sens.