Speranţa de Mihai Eminescu

Poezia „Speranța” de Mihai Eminescu a fost scrisă în perioada de început a carierei sale literare, când poetul încă încerca să-și găsească vocea și să-și definească stilul. Cu toate acestea, poezia este considerată una dintre cele mai reușite și mai influente opere ale sale, care a inspirat multe generații de cititori și scriitori.

De asemenea, poezia „Speranța” a fost interpretată în mai multe moduri de criticii literari și de cititori. Unii au văzut-o ca o meditație asupra condiției umane și a rolului speranței în viața noastră, în timp ce alții au văzut-o ca o explorare a filozofiei lui Schopenhauer, care susținea că existența umană este marcată de suferință și că singurul mod de a depăși această suferință este prin renunțarea la dorințe și aspirații.

În plus, poezia „Speranța” a fost pusă în muzică și a devenit una dintre cele mai populare cântece populare românești. Melodia a fost compusă de compozitorul român Alexandru Flechtenmacher, iar versurile au fost adaptate pentru a fi cântate. Acest lucru a contribuit la popularitatea poeziei și la creșterea aprecierii sale în rândul publicului larg.

---

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Triste?e, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
 
Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:
 
Aşa şi speranţa – c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă –
Animă-ne-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.
 
La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soarta,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă – moartea.
 
Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrimi plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.
 
Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.
 
Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.
 
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.
 
Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Triste?e, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Rezumat extins la poezia Speranţa de Mihai Eminescu

Poezia „Speranţa” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a rolului speranței în viața noastră. Autorul sugerează că speranța este o sursă de forță și de inspirație pentru om, care îl ajută să depășească dificultățile și să găsească sens în lume.

În prima strofă, autorul descrie speranța ca o „lumină” care îi luminează calea și îi oferă puterea de a merge mai departe. El sugerează că speranța este o sursă de energie și de inspirație, care îl ajută pe om să depășească dificultățile și să meargă mai departe în viață.

În a doua strofă, autorul sugerează că speranța este o formă de iubire, care îl unește pe om cu lumea și îl ajută să găsească sens în experiența sa. El sugerează că speranța este o sursă de dragoste și de înțelegere, care îi permite omului să se conecteze cu ceilalți și cu lumea înconjurătoare.

În a treia strofă, autorul sugerează că speranța poate fi o sursă de frică și de anxietate, dar că această frică poate fi depășită prin intermediul credinței și al încrederii. El sugerează că speranța este o sursă de credință și de încredere, care îi permite omului să depășească frica și să meargă mai departe în viață.

În ultima strofă, autorul concluzionează poezia sugerând că speranța este o sursă de forță și de inspirație, care îi permite omului să meargă mai departe în viață și să găsească sens în experiența sa. El sugerează că speranța este o formă de lumină și de iubire, care îi permite omului să se conecteze cu lumea și cu ceilalți, și că această speranță poate fi o sursă de vindecare și de transformare.

În concluzie, poezia „Speranța” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a rolului speranței în viața noastră. Autorul sugerează că speranța este o sursă de forță și de inspirație, care îi permite omului să depășească dificultățile și să găsească sens în lume, și că această speranță poate fi o sursă de lumină, de iubire și de înțelegere, care ne poate vindeca și transforma.