Sarmis de Mihai Eminescu

„Frumusețea necăjită a cetății străbune Sarmis” este una dintre cele mai frumoase poezii scrise de Mihai Eminescu, care a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii române. Poezia „Sarmis” face referire la cetatea dacică de la Sarmizegetusa Regia, care a fost distrusă de romani în timpul războaielor daco-romane.

Poezia este împărțită în cinci strofe și este scrisă într-un stil liric și nostalgic. În prima strofă, poetul descrie frumusețea părăsită a cetății Sarmis și a împrejurimilor sale, unde nu se mai aude glasul oamenilor și nici cântecul păsărilor.

Poezia „Sarmis” este o expresie a patriotismului și a dragostei pentru istoria și cultura strămoșilor noștri. Ea subliniază importanța cunoașterii și respectării tradițiilor și valorilor culturale moștenite de la strămoșii noștri. Frumusețea poetică a acestei poezii este apreciată și astăzi, ea reprezentând unul dintre cele mai valoroase monumente literare ale literaturii române.

Mijeşte orizonul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească
Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.
Natura doarme dusă, tăriile în pace.
Din limpedea nălţime pe-alocuri se desface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.
Tot mai adânc domneşte tăcerea înţeleaptă –
Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă.
 
Deodată luna-ncepe din ape să răsară
Şi până la mal durează o cale de văpaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne
Ea, fiica cea de aur a negurii eterne.
Cu cât lumina-i dulce pe lume se măreşte.
Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte
Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri.
O insulă departe s-a fost ivind din valuri,
Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,
Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.
 
Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg
O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.
Tăind în două apa, ea poartă o pereche:
Pe Sarmis, craiul tânăr din Geţia cea veche,
Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,
Stătea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mână.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.
 
„- De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,
Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întâi.
Ca marmura de albă, cu mâni subţiri şi reci,
Strângeai o mantă neagră pe sânul tău… În veci
Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind
Şi faţa ta spre umăr în laturi întorcând,
Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă,
Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.
În orbitele-adânce frumoşii ochi ce-ncântă,
Pierduţi în visuri mândre, priveam fără de ţintă.
Şi tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu…
Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc,
Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc…
De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale
Au deşteptat în taină glasul gândirii tale?
Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti.
Dintr-o zâmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti!
Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul,
Rămas în nemişcare m-a fost cuprins extazul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu…
De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert,
Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert…
Până ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt
Al celei mai frumoase femei de pre pământ.
Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi,
O, fragedă fiinţă ca floarea de cireş!
Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!
Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.
Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez…
Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept
Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept”.
 
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunza lată, cu flori până în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.
 
Ea cade în genunche sub florile ce plouă.
Grumazul i-l cuprinde cu braţele-amândouă,
Lăsând pe spate capul…”Copile! n-o să mântui?
Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i…
Şi cât de mult ridici tu, în gând pe-o biată roabă!
Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,
 
Cu focul blând din glasu-ţi, iubite, mă cutremuri,
De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!
O, dă-mi-i numai mie şi nu-i întoarce-n laturi,
De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi…
Las’ să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace
Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroce
Şi codri aiurează, – izvoarele-i albastre
Şoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.
Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cât ai putea departe lopeţile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.”
 
Ea mâinile-amândouă le pune pe-al lui creştet…
Frunziş purtat de vânturi pe valuri cade veşted.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.
 
Din codri singurateci un corn părea că sună
Sălbatecele turme la ţărmuri se adună.
Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii
Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,
Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii
Întind spre apă gâtul, la cer înalţă ochii.

Rezumat extins la poezia Sarmis de Mihai Eminescu

Poezia „Sarmis” de Mihai Eminescu este o elegie închinată cetății antice Sarmizegetusa, considerată capitala regatului dac și apoi a Daciei Romane. În poezie, autorul exprimă o nostalgie profundă pentru trecutul străvechi și o dorință de a reînvia măreția și frumusețea acelei epoci.

Poezia începe cu descrierea ruinelor orașului Sarmizegetusa, care au fost distruse și îngropate sub țărână și pământ de-a lungul secolelor. Autorul se plânge că acel loc de demult este acum părăsit și uitat de oameni. În continuare, el evocă măreția și frumusețea cetății, care în trecut era un simbol al puterii și al gloriei poporului dac.

În a doua parte a poeziei, autorul se adresează direct cetății, implorând-o să își reveleze misterul și să își dezvăluie trecutul strălucit. El vorbește despre măreția regilor daci, care au trăit și au domnit în acel loc și despre istoriile lor legendar-cugetate. Autorul își exprimă dorința de a se întoarce în timp și de a experimenta din nou frumusețea și măreția acelor vremuri străvechi.

În finalul poeziei, autorul își exprimă încrederea că Sarmizegetusa își va recăpăta gloria și că va deveni din nou un simbol al puterii și al măreției poporului român. El subliniază importanța de a nu uita trecutul și de a îl cinsti în continuare, pentru a ne putea îndrepta spre un viitor mai bun.

Poezia „Sarmis” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu și este considerată o capodoperă a literaturii române. Ea exprimă o profundă nostalgie pentru trecutul străvechi și o dorință de a reînvia măreția și frumusețea acelor vremuri. În același timp, poezia reprezintă un apel la valorile și tradițiile poporului român și subliniază importanța de a nu uita niciodată trecutul și de a-l cinsti în continuare.