Rugăciunea unui dac de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Rugăciunea unui dac” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă într-un moment de intensă emoție și revoltă a poetului față de pierderea identității și valorilor dacilor și a poporului român în general. Această poezie a fost scrisă într-un moment în care România se afla sub ocupația Imperiului Austro-Ungar și era împărțită în mai multe regiuni și teritorii străine.

De asemenea, poezia „Rugăciunea unui dac” a fost adesea interpretată ca o meditație asupra luptei pentru independența și libertatea României și a poporului român. Aceasta a inspirat mulți oameni să lupte pentru eliberarea și unificarea țării și a fost recitată și cântată în timpul manifestațiilor naționale și a altor evenimente culturale și politice.

Poezia a fost, de asemenea, adaptată în muzică, fiind cântată și interpretată de artiști din România și din alte țări. De asemenea, aceasta a fost tradusă în mai multe limbi străine și a fost studiată și apreciată de mulți oameni din întreaga lume.

---

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?
 
El singur zeu stătut-au înainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimii izvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
 
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
 
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
 
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrimi e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a împietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor.
 
Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
 
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blesteme aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Rezumat extins la poezia Rugăciunea unui dac de Mihai Eminescu

„Rugăciunea unui dac” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române. Această poezie este o meditație profundă asupra identității și a valorilor dacilor, un popor antichitate care a trăit pe teritoriul României și al altor țări înainte de cucerirea romană.

În prima strofă, Eminescu evocă imaginea muntelui sacru al dacilor, Sarmizegetusa, care a fost distrus de romani, subliniind pierderea culturală și istorică a poporului dac.

În a doua strofă, poetul vorbește despre frumusețea și noblețea culturii dacilor, subliniind valorile acestui popor și importanța de a le prețui și promova.

În a treia strofă, Eminescu vorbește despre prezentul și viitorul României și despre importanța de a păstra identitatea și valorile culturale ale poporului dac. El subliniază importanța de a lupta pentru independența și libertatea țării și de a își apăra și promova valorile autentice.

În ultima strofă, poetul se adresează divinității, rugându-se să ajute la păstrarea valorilor și identității dacilor și la menținerea libertății și independenței României.

În concluzie, poezia „Rugăciunea unui dac” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra identității și valorilor dacilor, un popor antichitate care a trăit pe teritoriul României și al altor țări înainte de cucerirea romană. Aceasta subliniază importanța de a prețui și promova valorile autentice ale culturii și identității românești, precum și de a lupta pentru independența și libertatea țării și de a își apăra și promova valorile autentice.