Rime alegorice de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Rime alegorice” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă în perioada în care poetul se afla în străinătate, în Viena, Austria, unde studia la Universitatea din Viena. Este posibil ca această experiență să fi influențat modul în care Eminescu a privit poezia și procesul creativ, și să fi contribuit la tonul introspectiv și contemplativ al poeziei.

De asemenea, „Rime alegorice” face parte din ciclul de poezii filosofice ale lui Eminescu, care explorează teme legate de divinitate, creație și existență. Acest ciclu cuprinde și alte poezii celebre, precum „Luceafărul” și „Scrisoarea III”.

---

Corabia vieţii-mi, grea de gânduri,
De stânca morţii risipită-n scânduri,
A vremii valuri o lovesc şi-o sfarmă
Şi se izbesc într-însa rânduri-rânduri.
 
Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace.
Deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace,
Trecând încet pustiile Saharei
Şi luminând o lume care tace.
 
La miezul nopţii vezi pustia plană
Născând de suptu-i mândră caravană
De morţi în văluri lungi şi, trează,
Mergând încet spre-un vis: Fata-morgana.
 
Într-adevăr: adânca depărtare
Arată un palat numai splendoare.
Printre fereşti pătrunde o lumină;
Perdelele-i păreau muiate-n soare.
 
De prin deşerturi lungi şi depărtate,
În şiruri vin scheletele uscate.
Pustiu-atunci, cu caravane-sate,
Dormea ca mort sub luna care bate.
 
O caravană lângă mine trece,
Înaintea ei vine-o suflare rece.
În şiruri lungi se strecoară şi se strecoară:
Eu număr unul, număr doisprezece.
 
Un chip atuncea de pe cal coboară.
La mine-ndreaptă a lui privire-amară
Şi faţa slabă, tristă, adâncită
Ş-osoasa mână o întinde-avară.
 
Dar să mă mişc nu am nicicum putere,
Căci ţeapăn mort eram şi fără vrere.
Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate,
Deşi prin ele eu aveam vedere.
 
Iar umbra-n vălu-i de mătase sură
D-urechea mea şi-apropie a ei gură
Şi-mi spune lin şi-ncet povestea mare,
Ce ca un râu etern în minte-mi cură:
 
„Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare
Şi om cu ochii vii de-o vede moare;
Iar celor morţi, lumina lor adâncă,
Li dă viaţa nopţii trecătoare.
 
Deci vin şi tu pe un schelet să-ncalici,
Să vezi palatu-i în lumini opalici;
De şirul nostru să te ţii în urmă
Până la grădina ei cu flori italici.
 
Şi iată vălul meu ţi-l dau – pe faţă
Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheaţă,
Ca nu cumva să se topească iute
De a privirii ei tiranică dulceaţă.”
 
Mă sui şi plec… o umbră sunt din basme
Şi o fantasmă sunt între fantasme,
Prin mâna mea de o ridic se vede
Ca şi prin corpul străveziei iasme.
 
Din ce în ce cu toţii se apropii.
Grădini lucesc şi flori creşteau cu snopii,
Iar roua curge în briliante umezi –
Din crengi de arbori luminează stropii.
 
Pe scări de marmură ne suim cu toţii
Şi morţi-şi caut prin coloane soţii:
Sunt tineri unii ca iubirea moartă,
Iar alţi au bărbi albe ca preoţii.
 
Dar toţi cu toţii sunt de om ruine
Şi risipiţi din cârduri beduine
Au fost găsit amara, cruda moarte
Într-un pustiu arzând şi fără fine.
 
Vorbesc încet… ca-n somn… şi vorba sună
Ca frunze-uscate cari vântu-adună,
Sau ca murmurul cel vrăjit de ape
Când peste codri-apare blonda lună.
 
Deodată-n două şirul se desface.
În fund apare-un mândru chip ce tace;
Cu roşii flori de mac în păru-i negru,
Cu ochii-nchişi un semn cu mâna-mi face.
 
Eu o urmez prin galerii înalte.
Izvoare vii din vase stau să salte
Şi lângă ele nimfele de marmură,
Făpturi cereşti unor măiestre dalte.
 
Pe lucii muri auritele pilastre.
În jurul lor sunt aşezate glastre,
Din care cresc bogate-ntunecoase
Ici roze negre, colo flori albastre
 
Şi pe fereşti perdele de purpură.
Un miros răcoros simţirea-mi fură;
Deschisă lin e uşa unei sale
Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.
 
Un pictor a-nflorit plafonul, murii,
Cu basme mândre, cu frumoase hurii
Şi din căţui de-argint, copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.
 
Iar pe-un divan, ascuns între perdele
Albastre, înfoiate şi cu stele,
Şedea regina basmelor măiastră –
Lumină lumea gândurilor mele.
 
Ea înşira mărgăritare-n poale
Şi pe-un covor persan, frumos şi moale,
Ea-ntinde surânzând ca-n vis şi leneş
A ei picioare de zăpadă – goale.
 
Ochii adânci ca două basme-arabe
Semănă cu-aceia ai reginei Sabbe,
Cum împăratul Solomon îi scrie,
Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.
 
Cu ochi pe jumătate-nchişi surâde:
– Deşi privirea-mi pe cei vii ucide,
Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti,
Pân-al tău suflet ochii va deschide.
 
L-al tău mormânt tu eşti în pragul porţii,
Dar să te stingi nu este voia sorţii,
Ci-n faţa mea să laşi încet să-ţi cadă
De pe-ai tăi ochi de gheaţă vălul morţii.
 
Îngenunchind atunci am zis în sine-mi:
„O, dulce chip, cu mâna fruntea ţine-mi
Şi de pe ochi ia-mi vălul trist şi rece,
Căci simt bătaia reînviatei inimi.”
 
Şi de pe ochii-mi cade ceaţa sură
Şi noi minuni uimiţii ochi văzură,
Căci înaintea mea stai vrăjitoare
Şi basmu-asculţi cu zâmbetul pe gură.

Rezumat extins la poezia Rime alegorice de Mihai Eminescu

Poezia „Rime alegorice” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, care surprinde într-un mod subtil și ingenios trăirile poetului față de poezie și față de rolul său ca poet.

În prima strofă, poetul își exprimă admirația față de poezie, pe care o vede ca fiind o ființă divină și misterioasă, care îi oferă inspirație și îi permite să exploreze lumea dintr-o perspectivă diferită. El vorbește despre această poezie ca fiind o regină frumoasă și demnă, care stăpânește lumea cu harul și farmecul ei.

În a doua strofă, Eminescu vorbește despre pasiunea sa pentru poezie și despre modul în care aceasta îl inspiră și îl face să se simtă viu și plin de energie. El recunoaște că acest proces creativ poate fi adesea dificil și dureros, dar simte că acesta face parte dintr-o căutare mai mare, care îl ajută să se conecteze cu divinitatea.

În a treia strofă, poetul descrie procesul de creație și de redactare a poeziei, subliniind importanța de a găsi cuvintele potrivite și de a crea o formă armonioasă și elegantă. El recunoaște că poezia este o artă complexă și că trebuie să fim atenți la fiecare detaliu pentru a crea o operă autentică și durabilă.

În ultima strofă, Eminescu recunoaște că poezia poate fi uneori enigmatică și greu de înțeles, dar subliniază importanța de a o prețui și de a o aprecia pentru frumusețea și profunzimea sa. El vorbește despre această poezie ca fiind un dar neprețuit și o călătorie mistică către înțelegerea lumii și a divinității.

În concluzie, poezia „Rime alegorice” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra poeziei și a procesului creativ, care subliniază importanța acestei arte și a legăturii noastre cu divinitatea. Ea vorbește despre frumusețea și misterul poeziei, dar și despre dificultățile și provocările procesului creativ, precum și despre necesitatea de a prețui și de a aprecia această artă pentru profunzimea și bogăția ei.