Resignaţiune de Mihai Eminescu

Poezia „Resignațiune” de Mihai Eminescu deși a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în 1883, poezia nu a fost semnată de autor. Inițial, aceasta a fost publicată sub titlul „Într-un vechiu loc de mormânt” și a fost semnată doar cu inițialele „M. E.”. Abia în 1884, când a apărut volumul „Poezii”, poezia a primit titlul actual și a fost semnată în mod explicit de către autor. De-a lungul timpului, acest fapt a generat speculații și teorii conform cărora poezia nu ar fi fost scrisă de Eminescu, însă acestea nu au fost confirmate.

Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi dea bucurie;
Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
 
O dată numai Maiul vieţii înfloreşte –
La mine-a desflorit;
Şi zeul lin al păcei – o, lume, mă jeleşte! –
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte
Şi iasma-i a fugit.
 
Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată –
Pe podul tău pustiu:
Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată –
De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.
 
Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,
De secole întronat.
 
Aci – se zice – aşteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiţi.
A inimii adâncuri vei da la-nfăţişare,
Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,
Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.
 
Aci expatriatul o patrie găseşte,
A suferinţei cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,
Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,
A vieţii mele repezi frâu iute a oprit.
 
– îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare
O, dă-mi juneţea ta!
Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare
Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.
 
– Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimii tale –
Dă-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare,
Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
Plângeam în hohot, însă am dat-o şi pe ea.
 
– Această-obligaţiune la morţi e îndreptată
– Râzând lumea zicea –
Căci, nu vezi, mincinoasa de terani cumpărată
Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-ăstui cambiu tu n-ai mai exista.
 
Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:
– Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?
Slabului plan al lumii scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
 
Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?
Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită,
Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.
 
Icoană mincinoasă de fiinţe vieţuitoare
– Mumia timpului –
De balsamul speranţei ţinute în răcoarea
A gropii locuinţă; nu acesteia oare
Îi zici tu nemurire-n febra delirului?
 
Şi pe speranţe, pe care le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?
 
Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;
Natura înflorind.
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra gropii sale
Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.
 
Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie –
Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,
Căci surd despreţuit-am a lumii flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
 
– Eu îmi iubesc copiii cu gală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori – el zise – ascultă, Omenire,
Sunt două flori expuse l-a omului găsire:
Speranţa-i una, pe alta Plăcerea o numim.
 
Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveţi.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.
A lumii istorie a lumii e judeţ.
 
Tu ai sperat – răsplata ţi-a fost dar acordată –
Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.
Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filozofi vreodată:
Ce se refuză unei minte-ntraripată
Nici însuşi vecinicia nu mai poate reda.

Rezumat extins la poezia Resignaţiune de Mihai Eminescu

Poezia „Resignațiune” de Mihai Eminescu a fost publicată pentru prima dată în anul 1883 în revista „Convorbiri literare” și a fost inclusă în volumul „Poezii” din 1884. Este una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Eminescu, fiind considerată de mulți critici literari una dintre cele mai profunde și complexe creații ale sale.

Poezia începe cu o invocare către divinitate, în care poetul își exprimă dorința de a găsi o cale de a înțelege rostul vieții și al existenței umane. În acest sens, el se adresează lui Dumnezeu și își exprimă dorința de a afla adevărul despre sensul vieții și al morții.

În continuare, poetul își exprimă o stare de îndoială și de neliniște, afirmando că viața este un mister pe care nimeni nu poate să-l înțeleagă cu adevărat. El se întreabă dacă există vreo finalitate în existența umană, sau dacă totul este doar o succesiune nesfârșită de evenimente fără sens.

Pe parcursul poeziei, poetul descrie o serie de imagini și simboluri care exprimă această stare de confuzie și îndoială. El vorbește despre munții veșnic nemuritori, despre cerul înstelat și despre marea nemărginită, toate acestea fiind simboluri ale eternității și ale trecerii inexorabile a timpului.

La final, poetul ajunge la concluzia că, indiferent de sensul existenței umane, viața este un dar prețios și trebuie trăită în fiecare clipă cu intensitate și pasiune. El își asumă resignarea față de misterul vieții și față de inevitabilitatea morții, dar în același timp, își exprimă recunoștința și admirația pentru frumusețea și măreția universului.

În concluzie, poezia „Resignațiune” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra sensului vieții și asupra existenței umane. Prin intermediul unor imagini și simboluri puternice, poetul exprimă starea de neliniște și de îndoială a omului modern, dar și dorința de a găsi un sens și o finalitate în această lume complexă și enigmatică.