Povestea teiului de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Povestea teiului” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inclusă în programul de studiu pentru clasa a VIII-a în România, fiind una dintre cele mai studiate şi apreciate poezii din literatura română. De asemenea, poezia este considerată una dintre cele mai importante creaţii ale lui Eminescu, fiind studiată şi apreciată în întreaga lume.

În plus, „Povestea teiului” a fost adaptată în diverse forme artistice, cum ar fi teatrul şi filmul. Un exemplu notabil este adaptarea teatrală a poeziei realizată de regizorul român Alexandru Dabija, intitulată „Lectia de biologie”, care a fost prezentată pe scenele teatrelor din întreaga lume şi a primit numeroase premii.

De asemenea, poezia a inspirat mulţi alţi artişti şi creaţii literare şi artistice, fiind o sursă de inspiraţie pentru mulţi poeţi şi scriitori din România şi din străinătate.

---

– Blanca, ştii că din iubire
Fără de lege te-ai născut;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos să-l iei de mire!
 
Îmbrăcându-te în veşmântu-i,
Lepădând viaţa lumii,
Vei spăşi greşeala mumii
Şi de-o crimă tu mă mântui.
 
– Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinereţea luminată;
 
Danţul, muzica, pădurea,
Pe acestea le-ndrăgii,
Nu chiliile pustii
Unde plângi, gândind aiurea!
 
– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Cum am spus, aşa rămâne;
Pentru drumul cel de mâine
De cu azi te pregăteşte!
 
Mâna Ea la ochi şi-o ţine,
Toate minţile-şi adună,
Să ia lumea-n cap, nebună,
Parcă atâta-i mai rămâne.
 
Calu-i alb, un bun tovarăş,
Înşeuat aşteapt-afară,
Ea picioru-l pune-n scară
Şi la codru pleacă iarăşi.
 
Seara vine din arinişti,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-şi arată,
Solii dulci ai lungii linişti.
 
Dar prin codri ea pătrunde
Lângă teiul vechi şi sfânt,
Ce cu flori până-n pământ
Un izvor vrăjit ascunde.
 
Îngânat de glas de ape
Cânt-un corn cu-nduioşare
Tot mai tare şi mai tare,
Mai aproape, mai aproape;
 
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea, sunând din valuri –
Sus în codri de pe dealuri
Luna blândă ţine strajă. –
 
Ca din farmec Ea tresare,
Şi privind uimită-n lături,
Vede-un tânăr chiar alături,
Pe-un cal negru e călare
 
Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de tei el are-n păru-i
Şi la şold un corn de-argint.
 
Ea privi atunci în jos,
Trece mâna pe la tâmple,
Iară inima-i se împle
De un farmec dureros.
 
El se da tot mai aproape
Şi cerşea copilăreşte;
Al ei suflet se răpeşte
De închide-a ei pleoape.
 
Cu o mână îl respinge,
Dar se simte prinsă-n braţe,
De-o durere, de-o dulceaţă
Pieptul, inima-i se strânge.
 
Ar striga şi nu se-ndură,
Capu-i cade pe-a lui umăr,
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură;
 
O dezmiardă ş-o întreabă,
Iar ea faţa şi-o ascunde,
Şi aşa de-ncet răspunde
Cu o voce dulce, slabă.
 
Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia,
Şi de dragi unul altuia
Ei din ochi se prăpădesc;
 
Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.
 
Blându-i sunet se împarte
Peste văi împrăştiat,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe, mai departe,
 
Sus în brazii de pe dealuri
Luna-n urmă ţine strajă,
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunând din valuri.

Rezumat extins la poezia Povestea teiului de Mihai Eminescu

„Povestea teiului” este o poezie a lui Mihai Eminescu, unul dintre cei mai importanți poeți români din secolul al XIX-lea. Poezia prezintă povestea unui tei care este martorul unor evenimente importante ale vieții umane, de la iubirea și căsătoria unor tineri, la război și la moartea unui bătrân.

În prima strofă, poetul descrie imaginea unui tei care se ridică impunător în fața sa, simbol al naturii și al veșniciei. În următoarele strofe, Eminescu descrie cum teiul a fost martorul unor momente importante din viața umană, începând cu iubirea și căsătoria tinerilor, care s-au întâlnit și s-au îndrăgostit sub coroana lui.

În continuare, poetul evocă momentul războiului, când teiul a fost tăiat pentru a fi transformat în arme, sugerând ideea că oamenii distrug natura și valorile acesteia pentru a-și îndeplini interesele egoiste. În ultima strofă, Eminescu prezintă moartea unui bătrân sub crengile teiului, sugerând ideea că viața umană este trecătoare, în timp ce natura și veșnicia rămân neschimbate.

„Povestea teiului” este o poezie profund filozofică, care abordează teme importante precum natura, iubirea, războiul și moartea. Poezia este scrisă cu un limbaj simplu și expresiv, dar în același timp plin de profunzime și sensibilitate emoțională, reflectând geniul literar al lui Mihai Eminescu. De asemenea, poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale literaturii române, fiind studiată și citită în școli și universități din întreaga lume.

Faptul divers despre poezia „Povestea teiului” este că aceasta a fost publicată pentru prima dată în anul 1884, în revista „Convorbiri literare”, iar apoi a fost inclusă în volumul de poezii al lui Eminescu intitulat „Luceafărul” (1883). De asemenea, poezia a fost pusă pe muzică de către compozitorii români George Stephănescu și Paul Constantinescu, devenind unul dintre cele mai cunoscute și apreciate cântece din repertoriul muzical românesc.