Povestea magului călător în stele de Mihai Eminescu

Una dintre particularitățile poeziei „Povestea magului călător în stele” constă în abordarea unui subiect inedit pentru perioada în care a fost scrisă, respectiv în secolul al XIX-lea. Poezia descrie o poveste fantastică despre un mag care călătorește prin univers în căutarea cunoașterii și înțelepciunii. Această abordare a temei cosmice și a călătoriilor prin univers poate fi considerată înaintea timpului său și poate fi interpretată ca o prefigurare a interesului pentru explorarea spațiului cosmic care a urmat în secolul următor.

De asemenea, poezia este scrisă într-un stil elevat și folosește un limbaj poetic foarte expresiv și plin de imagini vizuale și sonore, ceea ce îi conferă un caracter impresionant și emoționant. În același timp, poezia reușește să îmbine perfect elementele fantastice cu cele filosofice, punând accentul pe căutarea cunoașterii și a înțelepciunii în univers.

În vremi de mult trecute, când stelele din ceruri
Erau copile albe cu părul blond şi des
Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc’ adevăruri,
Când gândul era pază de vis şi de eres,
Era pe lumea asta o mândră împărăţie
Ce – avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.
 
Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea
Şi mâna lui zbârcită, uscată însă, tare,
A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.
Şi ţările înflorite şi întunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mişca.
Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă şi dreaptă înţelepciune.
 
În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roşii pe – albastrul ei plafon,
Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară
Şi întind umbre cu miros pe-a sălii întins rond,
Acolo sta împăratul… – boierii lui de sfat –
Pe tronu-i de – aur roşu sta mut şi nemişcat.
 
Ca aripi de lebede mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe umerii-i cădea
Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea;
Sprâncenele-i bătrâne se întunecau stufoase,
În mână sceptru de – aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem –
Părea c’aşteaptă-a morţii întunecos problem.
 
Boierii dimprejuru-i pe scaune de – onoare
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare,
Cărunţi, cu bărbi albe pe pieptul cel tăcut;
Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.
Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor.
 
De-odată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
În curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mişcându-se înmiit.
Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfăşurate tremur la zgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură… dar răspicat şi blând
Vorbe mărgăritare le înşiră tremurând.
 
„Vremea pe ai mei umeri s’a grămădit bătrână.
Din oase şi din vine a stors a vieţii suc
Şi slabă şi uscată e împărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânci pe tronu-mi mă usuc,
Curând va întinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece – agheasmă moartea fruntea mea o sfinţeşte
Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.
 
„Şi sufletu-mi pân’ n’a întins umflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,
Înainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Înainte de-a se rupe a vieţii mele tort,
Rog cerul să înmulţească hotarnicele clipe,
S’urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port-
Pe-a fiului meu umeri voi pune pân’ trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru-împărătesc.
 
„Dar viaţa are multe alunecuşuri rele,
Prea îmbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Şi frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Căci zilele – unui rege primejdii au în ele –
El poate să aleagă-a plăcerilor şirag
Ş’atunci devine umbră – pe mână de mişei
Cad frâiele şi dânşii duc lumea cum vor ei.
 
„Înainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur, – eu voi ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete
Ce strâng în lanţ de roze a cugetării cerc;
Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg –
Să vadă ‘n cartea lumii un înţeles deschis,
Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.
 
„De-aceea înainte de-a morţi-mi sântă oră
V’am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra întunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară
Prin nori până la soare-trăieşte – un bătrân mag.
Când încă eram tânăr el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.
 
„În fruntea lui e strânsă un ev de înţelepciune,
Viaţa lumii toate în minte-i a încăput.
Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;
Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de început
Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să înveţe
Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.
 
„Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumii căi,
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară
În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iar
Să nu poată s’oprească gândirea celor răi.
Şi cine – enigma vieţii voieşte s’o descuie
Acela acel munte pe jos trebui să-l suie”.
 
Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!
Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal!
Cu ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite,
C’o frunte ‘n bucle-şi pierde puternicu-i oval –
Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (ţintit e)
Stă rezemat de pragul auritului portal:
A tatălui său vorbă aude şi se închină –
Un semn că se supune măsurii ce-o destină.
 
S’apropie cu pasuri modeste, line, rare
Şi umil îngenunche pe treapta de la tron:
„Pe mâine, pe când noaptea v’aprinde blându-i soare,
Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,
M’oi duce pân’ la poala a muntelui Pion
Ş’apoi pe jos de-acolo eu muntele – am să sui
Ca gândurilor mele aripi să le pui.
 
„Aripi, ca să ştie ce e deşertăciunea:
Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin,
Ca pasul vieţi-mi toate să-l ducă înţelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini,
Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,
Să n’ascult decât glasu – adevărului senin;
Şi sarcina vieţi-mi să-mi fie cât de grea,
Voi şti s’urmez, părinte, cu râvnă calea ta”.

Rezumat extins la poezia Povestea magului călător în stele de Mihai Eminescu

„Povestea magului călător în stele” este o poezie a lui Mihai Eminescu care explorează teme precum căutarea, aventura și dorul de cunoaștere. În această poezie, un mag întreprinde o călătorie fabuloasă prin univers, în căutarea unor comori necunoscute, îndepărtându-se tot mai mult de lumea noastră și ajungând într-un final într-o zonă a spațiului cosmic unde nu mai există nici măcar stele.

Poetul utilizează metafore și simboluri puternice pentru a descrie călătoria magului și pentru a evoca atmosfera misterioasă și fascinantă a universului. În poezie, stelele reprezintă cunoașterea și îndrumarea, iar magul pornește în căutarea lor pentru a descoperi tainele universului și a dobândi puterea lor.

Pe măsură ce călătoria progresează, magul ajunge într-un univers tot mai straniu și îndepărtat, iar descrierile poetice îi conferă o atmosferă fantastică și misterioasă. În cele din urmă, el ajunge într-un loc unde nu mai există nici măcar stele, iar poetul sugerează că această zonă ar putea fi chiar granița dintre lumea noastră și spațiul cosmic.

În final, magul se întoarce acasă, însă nu aduce cu el comori materiale sau cunoștințe practice, ci o experiență spirituală profundă și un nou simț al înțelepciunii și al cunoașterii. Poezia sugerează că călătoria în univers poate fi un mijloc prin care oamenii își pot îmbogăți cunoașterea și înțelegerea lumii, iar dorul de aventură și de cunoaștere poate fi unul dintre cele mai puternice motoare ale umanității.