Povestea Dochiei și ursitorile de Mihai Eminescu

Una dintre cele mai reprezentative poezii ale lui Mihai Eminescu, „Povestea Dochiei și ursitorile” este o baladă narativă care relatează întâmplările nefericite ale unei fete nevoite să-și accepte soarta, impusă de zeițele ursitoare.

În poezie, Dochița este descrisă ca fiind o fată frumoasă și virtuoasă, care se îndrăgostește de un tânăr chipeș și bogat, dar care nu-i este destinat. În ciuda eforturilor sale și ale celor din jur pentru a-l cuceri, Dochița este blestemată de ursitoare să rămână singură și nefericită toată viața.

Această poezie exprimă tema fatalității, a destinului și a puterii zeilor asupra vieții oamenilor, dar și dorința umană de a lupta împotriva sorții și de a-și urma propriul drum. Tonul poeziei este unul melancolic și înduioșător, iar imagistica este bogată și sugestivă.

Este interesant de menționat că această poezie este inspirată din mitologia greacă și din tradiția populară românească, Eminescu reușind să integreze în mod armonios elemente din ambele surse pentru a crea o poveste universală despre iubire și destin.

---

Creşte iarba, mări, iară,
Bătută de vânt de vară
Unde mi-i pădurea rară.
Dar în iarba cea frumoasă
N-a intrat vreodată coasă
Unde mi-i pădurea deasă.
De desişul din pădure
Nu s-atinse vro secure.

Cât de naltu-i, cât de mare,
Nicăieri nu vezi cărare,
De şi-ar pierde urmele
Ciobănaşi cu turmele.
La temei de codri deşi
Nu-i cărare ca să ieşi,
Ci-i rarişte de brazi
Şi un ochi voios de iaz
Şi doi tei ca nişte fraţi,
La tulpină depărtaţi,
La vârfuri amestecaţi.

Iar la umbra celor tei
Mi s-arată un bordei,
Frunza cade de pe ei
Scuturată, resfirată,
Pe cărare aruncată.
Iar pe prispă, singurea,
Văduvioară tinerea,
C-un picior îmi legăna
Copilaş înfăşăţel,
Ce îi râde frumuşel.

Şi cum codrul se frământă,
Ea îşi cântă, ea-şi descântă,
Legănând dintr-un picior
Îi zicea încetişor:
– Nani, nani, puişor,
Nani, nani, copilaş,
O poveste spune-ţi-aş,
O poveste drăgălaşă,
Ca să-mi creşti voinic în faşă.

Tată-meu era cioban,
Câte clipe-s într-un an
Tot atâţia baci avea,
Cu mii turme-alăturea,
Turme mii de mieluşele,
Ciobănaşii după ele,
Turme mândre şi de oi,
Ciobănaşii dinapoi
Cu fluiere şi cimpoi,
Mai avea de mă pricepi,
Herghelii de cai sirepi,
Ce ca vijeliile
Îi împleau câmpiile,
Îi păşteau moşiile,
Şi de-a lungul râurilor
S-aşterneau pustiurilor,
Şi în valurile ierbii
Păşteau ciutele şi cerbii,
Şi prin munţi pierduţi în nouri
Avea cârduri mari de bouri,
Ş-avea munţi, ş-avea păduri,
Şi cetăţi cu-ntărituri,
Ş-avea sate mii de mii
Presărate pe câmpii,
Ş-avea sate mari şi mici,
Pline toate de voinici.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium
Când, sunând voios din bucium,
Chema ţara la hotare,
De-alergau cu mic cu mare,
De curgeau ca râurile
Şi-nnegrea pustiurile.

Amar mie, într-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg,
Ele tot mai tare merg.
Şi frumoasă mai eram,
Cum n-a mai fost neam de neam.
De-aur mi-erau pletele
Şi le-mpleteau fetele,
Rumenă ca un bujor,
Eram dragă tuturor.

Au venit, mări, au venit
Împăraţi din Răsărit
Să mă ceară în peţit,
Dar s-au dus cum au sosit.
Veneau crai şi veneau soli
Învăţaţi în multe şcoli,
Cu cuvinte aşezate
Mă cerură cu dreptate.
 
„Bună vreme, baci bătrân,
Împăratul nost’ stăpân
Ne-au trimis a întreba
De măriţi fata ori ba.”
El răspunde-atunci cinstit:
„Dragi voinici, bine-aţi venit,
Dragu mi-e să v-ospătez,
Cu voi să mă desfătez,
Dar oricât m-aţi întrebat,
Fată n-am de măritat.”
Da-mpăratul din Apus
Au venit şi nu s-au dus,
Două vorbe că mi-au spus,
Inima că mi-au supus.

Era mândru şi-narmat,
Un oştean împlătoşat,
Era mândru şi voinic,
N-avea grijă de nimic.
El înalt şi eu înaltă,
Ne sta bine laolaltă,
Potriviţi cu de prisos,
Eu frumoasă, el frumos,
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg,
Ele tot mai tare merg.
Auzit-au d-auzit
Peţitori din răsărit
Că eu stau să mă mărit,
Iară cum m-am măritat,
Multe neamuri s-au sculat,
Casa doar ne-o vor strica
Şi pe noi ne-or depărta;
Mii de limbi curgeau în râuri,
Răsărite din pustiuri,
Şi veneau adunături,
Răsărite din păduri,
Mai călări şi mai pe jos,
Tot veneau în nour gros,
Veneau roiuri, veneau turmă
Şi lăsau pustiu-n urmă,
Veneau turmă, veneau vale
Şi surpau cetăţi în cale;
Geaba omul meu da piept,
L-împingeau tot îndărăt.
I-au înfrânt oştirile,
I-au răpit măririle,
Pustiit-au ţările,
I-au luat averile,
I-a înnegritu-i soarele,
I-au robit popoarele.
Eu în codrul cel pustiu
Rătăcind, într-un târziu,
Am aflat din limbi străine
Că bărbatul nu-mi mai vine,
Am aflat dinspre apus
Că bărbatul mi s-au dus,
S-a dus cale neînturnată,
De toţi oamenii urmată.

Am aflat din răsărit
Că bărbatul mi-au murit,
Şi-au murit şi mi-l bocea,
Lumea-ntreagă îl plângea.
Plâns-au toate schiturile,
Toate răsăriturile
Şi apusurile toate,
Şi noroade, limbi şi gloate,
Miazănoapte, miazăzi
Nu-l mai putură trezi.

Plâns-au marea pe-ai ei regi,
Pe-mpăraţii lumii-ntregi,
Ş-o furtună se lăsă
Ce pământul l-înecă.
Miazănoapte şi apus
Neamuri mii pe cale-au pus,
Roiuri mari şi prădătoare,
A străinelor popoare,
Ce curgeau, mări, curgeau,
Capăt nici nu mai aveau,
Ca să puie moştenire
Pe sărmana omenire.

Când gândesc l-aşa dureri,
Pare-mi-se c-au fost ieri,
Când gândesc l-ai mei ciobani,
Pare-mi-se mii de ani…
Iară când am auzit
Că bărbatul mi-au murit,
Teiu-acesta am sădit,
Creşte teiul şi-nfloreşte
Şi viaţa mi-o umbreşte.
Şi în umbră-i cum trăiesc,
Eu nu mai îmbătrânesc.

Dragul mamei copilaş,
Multe-n lume spune-ţi-aş,
Dar mă tem să nu mă laşi,
Ci mai dormi, mări, un pic
Că eşti crud de ani şi mic,
Dormi la umbră, dormi în pace,
Că mama ţie ţi-a face,
Sub cel tei bătut de vânt,
Pătişorul la pământ;
Multe-s rămurelele,
Tot or bate stelele,
Iară luna va străbate
Dulcea ta singurătate,
Iar când vântul v-aromi,
Mândru mi te-a adormi,
Şi când vântul va sufla,
Teiul se va legăna,
Florile-şi va scutura.

Iarăşi te vei deştepta
Sub rotirea norilor,
În căderea florilor,
Sub lucirea stelelor
Şi la jocul ielelor.
Sub frunza stejarilor
La glasul izvoarelor.
 
Unde-i crucea de la căi
– Nu mai plânge, măi –
Cresc ca fraţii doi molizi
– Râzi, puiule, râzi –
Unde-s păsări în copaci
– Taci, puiule, taci –
S-adun fete şi flăcăi
– Dormi, puiule, hăi! –
 
Şi cum cântă, cum suspină,
Glasul codrului o-ngână,
Şi cum doina-şi tragănă
Teiul mi se leagănă,
Adormind-o florile
Şi privighetorile.
Sună dulce, o auzi-ici,
Începutul unei muzici
Triste şi aeriene
Ca sunarea din organe.

Mum-adoarme, pruncul râde,
Teiul vechi i se deschide.
Ies trei zâne ca pe-o poartă,
Câte-o stea în frunte poartă,
Ele-s urzitorile,
Luminând ca zorile,
Mâini uşoare, glasuri slabe,
Pietre scumpe-n mii de boabe
Le încarcă cu podoabe,
Şi prin frunze străvezie
A lor glezne argintie
Mai nu calcă pe pământ
Când se leagănă de vânt,
Când uşor de mâni se prind,
Trag un danţ şi mi-l întind,
Leagănul încunjurând
Şi din gură-ncet cântând.
Una-i zice: – Drag băiat,
Să fii mare împărat,
Căci aşa fel ţi-a fost dat.
 
Alta-i zice: – Să fii tare
Fără de asemănare,
Cum nu e viteaz sub soare.
Zise-a treia: – Fii cuminte
În purtare şi cuvinte,
Şi isteţ să fii cu duhul,
Cum e luna şi văzduhul.
– Ah, mai staţi, mai staţi o clipă,
Nu-i daţi daruri ce în pripă
Sunt supuse la risipă;
Daruri ce le daţi multora
Daţi-le ş-acum altora,
Ci deasupra tuturora
Dăruiţi-i lui ceva
Ce în lume nimenea
N-a avut, nici n-o avea.

Zâna-a treia stă pe loc,
Ochii ei sunt plini de foc
Şi la mumă se uita
Şi astfel îi cuvânta:
– Dochie, drăguţa mea,
Ştii tu ce-ai cerut, ori ba?
Nici o ştii, nici o vei şti,
Şi eu tot voi împlini.
Zâna pe copil se pleacă,
Ochi-n lacrimi i se-neacă
Şi ea zice-încetişor:
 
– Nani, puişor,
Cerul, când o să te scoli,
Ţi-o trimite soli,
Căci ţi-e dat acum de soartă
Viaţă fără moarte
Şi ţi-e dată tinereţe
Fără bătrâneţe.
 
Un cuvânt măcar să nu zici,
E sfârşitul unei muzici
Blânde şi aeriene
Ca sunarea din organe.
Muma doarme-n ciritei,
Intră zânele în tei,
Muma doarme, pruncul râde,
Teiul vechi se reînchide,
Iară pruncul şi cu muma
Faţă-n faţă dorm acuma,
Şi, cum dorm cu ochiu-închis,
Au visat acelaşi vis.

Rezumat extins la poezia Povestea Dochiei şi ursitorile de Mihai Eminescu

„Povestea Dochiei şi ursitorile” este o baladă populară românească culeasă și transcrisă de Mihai Eminescu, care a adus-o în atenția publicului în cadrul operei sale. Poezia are ca temă centrală tema destinului, așa cum este stabilit de către ursitoarele mitologice, dar și a dorinței omului de a-și depăși condiția prin forță și curaj.

În poezie, Dochiei îi sunt prezise de către ursitoare diferite soarte, în funcție de ceea ce va face în viață. Prima ursitoare îi prezice că va fi frumoasă și va avea mulți iubiți, dar îi cere să își aleagă bine partenerul și să nu se căsătorească cu un bărbat care nu o iubește cu adevărat. A doua ursitoare îi prezice că va fi bogată și va fi stăpână pe multe pământuri, dar îi cere să aibă grijă să nu devină mândră și să-și păstreze bunătatea și generozitatea.

A treia ursitoare îi prezice o soartă grea și lipsită de iubire, dar îi spune că aceasta poate fi schimbată prin curaj și hotărâre. Dochia decide să ia soarta în propriile mâini și să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubește, chiar dacă nu are avere sau poziție socială. În cele din urmă, ea reușește să-și depășească condiția și să devină fericită prin forța voinței și a iubirii.

Poezia reprezintă o lecție despre importanța alegerilor în viață, dar și despre puterea de a-ți depăși condiția prin curaj și hotărâre. Ea este un exemplu al frumuseții și a înțelepciunii poeziei populare românești, dar și al abilității lui Eminescu de a crea opere literare de o valoare universală pornind de la tradiția populară.