Povestea codrului de Mihai Eminescu

Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, „Povestea codrului” este o baladă epică care evocă legenda unui codru misterios, plin de magie și de viață.

Poezia este împărțită în patru strofe și prezintă un dialog între un tânăr păstor și un bătrân codru. Păstorul își exprimă admirația pentru frumusețea codrului și pentru tot ceea ce el reprezintă, în timp ce codrul îi răspunde prin evocarea legendelor și a miturilor care îl înconjoară.

„Povestea codrului” este o meditație profundă asupra naturii, a trecutului și a istoriei. Eminescu sugerează că natura este plină de mister și că ea ascunde o mulțime de secrete și de mistere care așteaptă să fie descoperite.

Poezia este scrisă într-un stil poetic foarte evocativ și folosește o serie de imagini și de simboluri puternice pentru a crea o atmosferă de mister și de reverie. De asemenea, ea explorează tema timpului și a trecutului, sugerând că toate lucrurile sunt trecătoare și că natura este mereu în mișcare și în schimbare.

„Povestea codrului” este una dintre cele mai apreciate poezii ale lui Eminescu și este considerată o capodoperă a literaturii române. Ea a fost adesea interpretată ca o alegorie a națiunii române și a spiritului ei puternic și îndrăzneț, care a supraviețuit în ciuda tuturor obstacolelor și a schimbărilor istorice.

---

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.
 
Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.
 
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.
 
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici…
 
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubirea
Să ne pară jucării.
 
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decât orişice păpuşă
Să te facă mai presus;
 
Amândoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un tei;
 
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.
 
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept…
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept!
 
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mândre neamuri
 
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte –
 
Şi pe teiul nostru-ntreabă
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dându-şi ramurile-n laturi
 
– „O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi!”

Rezumat extins la poezia Povestea codrului de Mihai Eminescu

Poezia „Povestea codrului” scrisă de Mihai Eminescu este o baladă romantică și narativă care prezintă o poveste despre frumusețea naturii, dar și despre efemeritatea vieții. Poezia este împărțită în cinci strofe și este scrisă într-un stil liric și romantic, caracteristic creațiilor lui Eminescu.

În prima strofă, poetul descrie frumusețea codrului, cu copaci falnici și verdețuri bogate, și spune că în acest loc s-a născut o zână frumoasă. În a doua strofă, zâna este prezentată ca o ființă misterioasă, care trăiește în natură și iubește toate ființele vii.

În a treia strofă, poetul descrie cum zâna se întâlnește cu un tânăr, care se îndrăgostește de ea și îi promite să o aducă la curtea împăratului. În a patra strofă, tânărul se întoarce la zână cu un alai fastuos, dar îi găsește casa pustie și zâna dispărută.

În finalul poeziei, în a cincea strofă, poetul subliniază efemeritatea vieții și frumusețea trecătoare a naturii, sugerând că tot ceea ce este frumos și vie va dispărea la un moment dat. De asemenea, se sugerează ideea că natura este o comoară inestimabilă care trebuie prețuită și protejată.

Poezia „Povestea codrului” este o creație lirică și romantică care exprimă iubirea lui Eminescu pentru natură și frumusețea ei. De asemenea, poezia subliniază tema efemerității vieții și a frumuseții trecătoare a naturii, idei care apar frecvent în creațiile sale. Prin intermediul acestei poezii, Eminescu își transmite mesajul despre importanța naturii și a păstrării ei, pentru ca aceasta să rămână o comoară inestimabilă pentru generațiile viitoare.