Pintre stânci de piatră seacă de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Pintre stânci de piatră seacă” de Mihai Eminescu este acela că ea a fost scrisă în perioada de maximă intensitate creativă a poetului. În anii 1875-1876, Eminescu a scris o serie de poezii care au devenit cele mai cunoscute și apreciate din întreaga sa operă literară, inclusiv „Luceafărul”, „Mai am un singur dor” și „Floare albastră”. „Pintre stânci de piatră seacă” face parte din această serie și este considerată una dintre cele mai frumoase și profunde poezii de dragoste scrise de Eminescu.

De asemenea, poezia a fost inspirată de călătoriile poetului în munții Carpați, unde a avut ocazia să exploreze și să descopere frumusețea naturii. El a fost fascinat de peisajele impunătoare și deosebite ale munților și a considerat că acestea reprezintă un simbol al puterii și al permanenței într-o lume efemeră și trecătoare.

„Pintre stânci de piatră seacă” este, astfel, o combinație de teme poetice care reflectă preocupările și obsesiile literare ale lui Eminescu, inclusiv iubirea, natura și trecerea efemeră a timpului. Ea rămâne un exemplu notabil de artă poetică și de meditație asupra frumuseții și fragilității vieții și un omagiu adus unei iubiri care transcende trecerea timpului și separarea fizică.

---

Pintre stânci de piatră seacă,
Auzi plâns de cucuvai,
Țipând noaptea tristu-i vai!
Când în nouri se îneacă
Chipul lunii cel bălai.

Vraja trece peste lume,
Vraja… cântec amorțit,
Ca un vis îngălbenit,
Pe-a ei buze vineți spume,
Capu-i alb e amețit.

Fuge, trece, fuge, zboară,
Buza-i tremură spumând,
Ochii-i joacă schinteind,
Sub nebuna ei cântare
Lumea doarme în descânt.

Este daďna cea nebună,
Care cântă noaptea-n crâng,
Pe când stelele se sting,
Pe când frunzele-abia sună,
Pe când apele-abia plâng.

Vezi cum luna înghețată,
Dintr-al nourilor hău,
Trece ca și visul greu ­
Sună-n noaptea descântată
Cântul trist din ceasul rău.

Și bătrâna moarte toarce
Gândul ei în nefinit:
Zilele din vine-ți stoarce
Și când capu-ți se întoarce,
Bagi de seamă c-ai trăit.

Rezumat extins la poezia Pintre stânci de piatră seacă de Mihai Eminescu

„Pintre stânci de piatră seacă” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în anul 1876, care explorează tema iubirii și a separării. Poezia începe cu o descriere a unui peisaj natural, unde iubita poetului este prezentată ca o floare frumoasă și fragilă care a răsărit printre stânci și care este vulnerabilă la vânturile și intemperiile naturii.

În continuare, poetul își exprimă dragostea și dorința de a fi alături de iubita sa, sugerând că nimic nu poate înlocui prezența acesteia în viața sa. El sugerează că sentimentul de iubire este singurul lucru care îi oferă puterea și motivația de a continua să lupte și să își urmeze destinul.

Însă, în finalul poeziei, Eminescu sugerează că separarea dintre el și iubita sa este inevitabilă și că, chiar și în prezența acesteia, el simte o durere profundă și un gol în sufletul său. El compară această durere cu durerea unei ferăstraie care taie piatra, sugerând astfel faptul că despărțirea dintre el și iubita sa este la fel de dureroasă ca și separarea dintre două lucruri inerte.

În ansamblu, „Pintre stânci de piatră seacă” este o poezie profundă și emoționantă, care explorează tema iubirii și a separării dintre doi oameni care se iubesc. Prin versurile sale sensibile și pline de intensitate, Eminescu reușește să-și exprime dragostea și dorința de a fi alături de iubita sa și să sugereze că iubirea este un sentiment puternic care oferă puterea și motivația necesară de a continua să luptăm și să ne urmăm destinul.