Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost publicată postum, după moartea poetului. Poezia a fost descoperită în manuscrisele lui Eminescu și a fost publicată pentru prima oară în anul 1903, la șase ani după moartea sa.

Un alt aspect interesant este faptul că poezia „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!” a devenit una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu și una dintre cele mai iubite de către publicul larg. Poezia a fost interpretată în diverse genuri muzicale și a inspirat multe alte lucrări de artă, inclusiv filme și picturi.

O altă curiozitate este faptul că poezia „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!” a fost inclusă în manualele școlare și este studiată în școlile și liceele din România. Aceasta a devenit o poezie populară în rândul elevilor și a contribuit la familiarizarea lor cu operele literare și la dezvoltarea gustului pentru cultură și artă.

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!
Şi eu să-mi ştiu osânda… să te iubesc în veci,
În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,
De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,
Zâmbirea gurii crude să-mi fie al meu crez –
Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.
 
Fii binecuvântată şi fericită tu,
Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.
Veninu-amărăciunii şi ani-mi pustiiţi
În cumpănă uşori-s pe lâng-al tău capriţ;
Şi-n a mea socotinţă mă simt atât de mic –
Tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic.
 
Da, da… numai natura dreptate are-n veci,
Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,
Căci ea-n înţelepciune-i creează-astfel de chip
Pe lângă care toate sunt pleavă şi nisip.
Ironic pare-a zice: nemernici râmători,
Visat-aţi vreodată asemenea comori?
 
Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mândrie:
Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,
Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui
Şi risipeşti privirea-ţi – când eu pentr-un cuvânt
Din gura ta cea dulce, m-aş duce în mormânt.
 
Atâta de frumoasă… şi tot numai femeie?
Ah, am crezut o clipă că eşti poate o zeie,
Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,
Din fiinţe muritoare nici uneia nu-i semeni,
Ş-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador –
O, dulce chip de înger şi totuşi muritor!
 
Da, muritor… blestemul al lumii acesteia:
Crezi că te-nchini la soare ş-ai adorat scânteia –
Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun – arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patimi
Şi eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred:
– Numai a ei făptură de înger dac-o văd –
 
Că niciodată buza n-atinse o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos
Pe-o faţă bărbătească… că ea nu s-a adaos
În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi…
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?
 
Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns –
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.
 
Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mpotrivă
– Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă –
Acelor vorbe calde, şoptite cu durere,
Ce aerul îl umplu şi inima de miere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa frumoasă, când nu-i decât femeie?
 
Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?
Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;
Viaţa adoratei şi gingaşei copile
Să o pătez cu umbra plăcerii unei zile
Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună
Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna?
 
O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele,
Priveşte amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele?
Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?
Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură,
De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă –
Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?
 
Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,
Şi totuşi când pe dânsa cu ţărnă-a acoperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Şi rătăcit la minte strigam: unde eşti, mamă?
 
Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămân
În lume-atât de singur şi-atâta de străin,
Şi inima-mi se strânse şi viaţa-mi sta în gât –
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.
 
O, demone! viaţa-mi şi sufletu-mi de vrei,
De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?
De ce mă-nşeală ochiu-ţi cu zarea-i, cu seninu-i,
De ce cu uşurinţă, atât, atât mă chinui?
Ajungă-ţi… mă omoară mai bine… şi destul.
De vorbe şi de zâmbet să nu mai fiu sătul?
 
A mamei amintire eu unu-n stare-am fost
Să ţi-o sacrific ţie şi sunt atât de prost
Încât tot numai ţie viaţa-ţi mulţămesc,
În dar parcă mi-ai da-o… şi parcă o primesc
Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt
Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.
 
Şi tu? îmi zâmbeşti mie, cum altora zâmbeşti,
Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti –
Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine
Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câine
Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l dezmierzi?
O, râde-mă, o, cască în faţă-mi… tu mă pierzi!
 
Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece –
Cu viaţa-mi sfărâmată urâtul tău petrece;
Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,
Să vezi că cel mai tare se face om de rând,
Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,
– Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi –
 
Să-l vezi că la picioare-ţi se târâie un vierme
Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sfarme.
O, cât de bine ştii tu natura ce a vrut
Când a făcut zăpadă şi diamant din lut,
Ştii ce voieşte dânsa cu ochi-ţi străluciţi –
Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi.
 
Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!
Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrund –
Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt
Decât că sorb din ochi-ţi veninul ce l-am supt,
Decât să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul ş-aş fi pierit demult!
 
Şi totuşi, totuşi, scumpo… de nu te-aş fi văzut,
Au astă bogăţie de-amor aş fi avut?
Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine
Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;
Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,
Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi.
 
Spune-mi cum că faţa o mască e de ceară
Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că-n lupanar văzut-o-aţi jucând, bătând din palme,
Şi o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!
Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc:
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan – o iubesc!

Rezumat extins la poezia Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! de Mihai Eminescu

„Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în care poetul evocă durerea suferită din cauza pierderii iubirii sale și dorința de a o revedea, chiar dacă numai în trecere.

În prima strofă, poetul descrie imaginea iubitei sale care trece zâmbind prin lume, sugerând că aceasta este încă o sursă de inspirație și de frumusețe pentru el, chiar dacă nu o poate avea alături de el. El evocă dorința de a o revedea și de a simți din nou fericirea și bucuria pe care iubita i-a adus-o în trecut.

În strofa a doua, poetul subliniază durerea pe care a suferit-o din cauza pierderii iubirii sale. El sugerează că iubita lui a plecat și l-a lăsat să sufere în singurătate, iar el este neputincios în fața acestei situații. Cu toate acestea, poetul încă speră să o revadă și să simtă din nou fericirea pe care iubita lui i-a adus-o în trecut.

În final, poezia se concentrează asupra ideii că pierderea iubirii este o sursă de durere și de suferință, dar că aceasta poate fi depășită prin speranță și prin acceptarea trecutului. Mihai Eminescu sugerează că iubirea este o sursă de frumusețe și de inspirație pentru oameni, chiar și atunci când se sfârșește, și că acest sentiment poate fi depășit prin acceptarea trecutului și prin speranța că vor veni zile mai bune.

În ansamblu, „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!” este o poezie care evocă durerea suferită din cauza pierderii iubirii și sugerează importanța acesteia în viața și în literatura lui Mihai Eminescu. Poezia subliniază faptul că iubirea poate fi o sursă de frumusețe și de inspirație pentru oameni, chiar și atunci când se sfârșește, și că aceasta poate fi depășită prin speranță și prin acceptarea trecutului.