Pe lângă plopii fără soț de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Pe lângă plopii fără soț” este că a fost inspirată de o poveste din viața reală. Se spune că Eminescu a întâlnit o femeie pe malul unui râu, unde se aflau mulți plopi fără soț. Această întâlnire l-a inspirat să scrie poezia, care a devenit ulterior unul dintre cele mai cunoscute și iubite poeme ale sale.

De asemenea, poezia a fost interpretată și adaptată muzical de mulți artiști români, contribuind la popularitatea și îndrăgostirea publicului pentru această operă literară. Printre cei mai cunoscuți interpreți se numără Maria Tănase, Gheorghe Gheorghiu, Angela Similea, Grigore Leșe și mulți alții.

Poezia a devenit atât de populară încât plopii fără soț au devenit un simbol al poeziei eminesciene și sunt adesea asociați cu acest poem. Astfel, au fost plantați plopi fără soț în diverse locuri, cum ar fi parcuri, grădini publice sau muzee, ca un omagiu adus poetului și poeziei sale.

---

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins; 
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ, 
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi. 

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi. 
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar, 
Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort. 

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Rezumat extins la poezia Pe lângă plopii fără soț de Mihai Eminescu

„Pe lângă plopii fără soț” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, fiind considerată un simbol al poeziei romantice românești. Poezia explorează tema iubirii pierdute, a dorului și a trecerii timpului.

În poezie, poetul își exprimă durerea și tristețea în urma pierderii iubirii sale. El descrie o peisaj liniștit, cu plopi și râuri care curg în linie dreaptă, dar care nu mai aduc cu sine bucuria și fericirea pe care le simțea odată. Deși peisajul nu s-a schimbat, poetul simte că totul a devenit sumbru și gol în absența iubirii sale.

Poezia sugerează, de asemenea, că timpul trece neîndurător și că această trecere poate aduce doar durere și tristețe. Poetul își amintește cu nostalgie de momentele fericite petrecute alături de iubita sa și își exprimă dorința de a se întoarce la acele vremuri.

În final, poetul recunoaște că iubirea pierdută nu se va întoarce niciodată și că viața continuă în ciuda durerei sale. El își exprimă speranța că va găsi un alt sens în viață și că va reuși să depășească suferința.

În concluzie, poezia „Pe lângă plopii fără soț” de Mihai Eminescu explorează tema iubirii pierdute, a dorului și a trecerii timpului. Poezia sugerează că durerea și tristețea pot fi parte din experiența umană, dar că există speranța și că viața trebuie să continue chiar și în absența iubirii.