O, te-nsenină, întuneric rece … de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „O, te-nsenină, întuneric rece …” de Mihai Eminescu este acela că ea a fost publicată postum în volumul „Luceafărul” din 1883, la aproape 20 de ani de la moartea poetului. Acesta este unul dintre cele mai cunoscute volume de poezii ale lui Eminescu, care a reprezentat o contribuție importantă la literatura română și a adus o recunoaștere internațională semnificativă pentru Eminescu.

Interesant este faptul că poezia „O, te-nsenină, întuneric rece …” nu a fost inclusă în volumul original al lui „Luceafărul”, ci a fost adăugată ulterior, într-o ediție revizuită de către criticul literar și editorul Garabet Ibrăileanu. Acesta a considerat că poezia ar fi trebuit să facă parte din volumul original și a decis să o adauge pentru a completa colecția de poezii a lui Eminescu.

Deși poezia a fost scrisă într-un stil mai puțin elaborat decât alte poezii ale lui Eminescu, ea a devenit una dintre cele mai iubite și mai citate poezii ale sale. Ea exprimă o gamă largă de emoții și trăiri umane, iar mesajul său profund și universal a făcut-o o poezie de referință în literatura română și universală.

---

O, te-nsenină, întuneric rece
Al vremii. înfloreşte-n neagra-ţi
Speluncă umedă ca ebenul cel topit,
Fă ca să strălucească pe-acea cale
Ce duce-n vecinicie toate-acele
Fiinţe nevăzute, cari sunt,
Deşi trec nesimţite, ca şi vremea
Ce vremuieşte-adânc în tot ce e.

Să văd trecând în haină cuvenite
Acele gânduri, ce-atunci când apar
Nemuritoare par, pentru c-apoi
Nici să nu ştii cum de au dispărut.
Din mintea secolelor lungi, greoi –
Ca şi când n-ar fi fost. Câte fiinţe
Ar trebui să treacă pe-a ta cale:
Unele mândre, ţanţoşe, regale,
Cu-ncoronată frunte – îmbrăcate
În purpură; altele dulci, cu ochii
Moi, mari, albaştri… albe ca şi crinul,
Mişcând a lor corp voluptos, ce-nvită
Mai aruncând priviri de muritoare,
Mai căutând iubire, ca sirene;
Unele-nchipuite, alte tâmpe,
Unele aspre, altele duioase,
Toate cerând brevet la nemurire
Şi toate strecurându-se cu toate astea
Pe calea care duce la oraşul
Uitării, îngropat de vecinicie.

Dar deasupra-astei mulţimi pestriţe
De gânduri trecătoare, vezi departe
Munţii de vecinici gânduri ridicând
A lor trufaşă frunte către cer:
Cu nepăsare ei privesc la toate
Efemeridele ce trec în vale
Cântând, vuind, certându-se şi toate
Aspirând la un lucru care-n veci
Nu poate fi a lor – eternitatea

Rezumat extins la poezia O, te-nsenină, întuneric rece … de Mihai Eminescu

Poezia „O, te-nsenină, întuneric rece …” de Mihai Eminescu este o compoziție lirică deosebită, care reflectă starea interioară a poetului și simbolizează căutarea și dorința de a găsi lumină în mijlocul întunericului. Poezia este compusă din șapte strofe, fiecare având patru versuri.

În prima strofă, poetul descrie întunericul rece care îl înconjoară, sugerând astfel o stare de singurătate și de dezorientare. El se adresează însă direct întunericului, sugerând că acesta poate fi depășit și luminat.

În a doua strofă, Eminescu continuă să descrie starea de căutare și de nesiguranță, comparând-o cu căutarea unui ghid sau a unei lumini care să îl ajute să-și găsească calea în lumea întunericului.

În a treia strofă, poetul își exprimă dorința de a găsi acea lumină sau ghid care să-l ajute să iasă din întuneric și să-și găsească calea. El se adresează imaginii unui „înger” sau a unei ființe care să-l ajute să-și găsească calea.

În a patra strofă, Eminescu continuă să descrie nevoia sa de lumină și de călăuzire, sugerând că acestea sunt necesare pentru a putea face față dificultăților și pericolelor care îi pândesc în întuneric.

În a cincea strofă, poetul descrie o imagine a unei lumini care îl ajută să-și găsească calea. Această imagine poate fi interpretată ca fiind o lumină interioară sau ca fiind o lumină fizică care îi indică direcția.

În a șasea strofă, Eminescu se adresează din nou întunericului, sugerând că luminile din lumea exterioară nu pot oferi o soluție durabilă pentru căutarea sa. În schimb, el sugerează că singura soluție este de a găsi lumina interioară, care poate veni numai prin căutarea sa personală.

În ultima strofă, poetul reiterează această idee, subliniind faptul că căutarea interioară este singura cale către adevărata lumină și că numai prin aceasta poate găsi soluții durabile pentru problemele și nevoile sale.

În ansamblu, poezia „O, te-nsenină, întuneric rece …” de Mihai Eminescu este o compoziție profund emoționantă, care exprimă dorința de a găsi lumină și călăuzire în mijlocul întunericului și a incertitudinii. Prin intermediul unor metafore puternice și al unei imag