O, înţelepciune ai aripi de ceară! de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „O, înţelepciune ai aripi de ceară!” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă într-o perioadă tulbure a istoriei României, când țara se confrunta cu numeroase probleme politice și sociale. Eminescu a fost profund preocupat de condiția umană și de dificultatea cunoașterii, iar aceste preocupări se reflectă în poezia sa.

Prin metaforele sale poetice, autorul sugerează că cunoașterea umană are limite și că trebuie să fim conștienți de fragilitatea noastră în fața misterelor universului. Poezia sugerează că este important să căutăm adevărul și să ne dezvoltăm cunoștințele, dar că trebuie să fim conștienți de riscurile și de incertitudinea căutării cunoașterii. Prin această poezie, Eminescu își îndeamnă cititorii să se gândească la condiția umană și la limitele cunoașterii, mesaj care poate fi considerat relevant și astăzi.

---

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ.
*
O, înţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot fără să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soartă,
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!
 
Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.
 
În viaţa mea – un rai în asfinţire –
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.
 
Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.
 
În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
 
Ce-a fost frumos e azi numai părere –
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?
 
Şi dacă nu-i nimic decât părere
Tot ce suspină inimii amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar – amăgitor;
Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.
 
Sunt neînţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul lor şters?
Suntem plecaţi sub greul anatemei
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?

Rezumat extins la poezia O, înţelepciune ai aripi de ceară! de Mihai Eminescu

Poezia „O, înţelepciune ai aripi de ceară!” scrisă de Mihai Eminescu este un poem filozofic care explorează tema cunoașterii și a limitelor umane. Poezia are un ton introspectiv și reflectiv, iar autorul folosește metafore și imagini poetice pentru a exprima complexitatea cunoașterii umane.

În prima strofă, autorul descrie personajul central al poeziei, un călător care își dorește să ajungă la înțelepciune și la adevăr. El sugerează că călătoria spre cunoaștere este dificilă și periculoasă, asemenea zborului cu aripi de ceară.

În a doua strofă, autorul explorează ideea că cunoașterea umană are limite și că aceste limite împiedică oamenii să atingă adevărul absolut. El sugerează că oamenii sunt limitați de propriile lor cunoștințe și de percepțiile lor subiective asupra lumii.

În a treia strofă, autorul sugerează că căutarea adevărului poate fi periculoasă și că uneori poate duce la pierderea propriului sine. El folosește metafore precum „în noaptea de dinaintea dimineții” pentru a exprima ideea că cunoașterea poate fi o călătorie către necunoscut și că poate fi însoțită de incertitudine și de teamă.

În ultima strofă, autorul concluzionează poezia sugerând că cunoașterea este o călătorie fără sfârșit și că adevărul absolut poate fi inaccesibil oamenilor. El sugerează că căutarea cunoașterii este importantă și că ea poate aduce lumină și înțelegere, dar că trebuie să fim conștienți de limitele noastre și de fragilitatea noastră.

În concluzie, poezia „O, înţelepciune ai aripi de ceară!” de Mihai Eminescu este un poem filozofic care explorează tema cunoașterii umane și a limitelor ei. Poezia sugerează că cunoașterea poate fi dificilă, periculoasă și uneori chiar dăunătoare, dar că este important să căutăm adevărul și să ne dezvoltăm cunoștințele pentru a ne îmbunătăți viețile și pentru a înțelege lumea din jurul nostru.