O arfă pe-un mormânt de Mihai Eminescu

„Poezia „O arfă pe-un mormânt” a fost publicată pentru prima dată în anul 1883 în ziarul „Convorbiri literare”. Este o poezie ce exprimă tristețe și nostalgie, teme comune în creația lui Eminescu.

În poezie, autorul descrie o arfă cântând pe un mormânt și evocă amintirile unui trecut fericit, dar pierdut pentru totdeauna. Poezia este plină de simboluri și metafore, iar arfa este văzută ca un simbol al artei și al frumuseții, dar și ca un mijloc de a transmite mesaje din trecut.

Este interesant de remarcat că în manuscrisele sale, Eminescu a schimbat unele cuvinte și versuri, ceea ce arată că a lucrat mult la această poezie. De asemenea, poezia a fost interpretată de diferiți critici literari și cercetători ai operei eminesciene, care au oferit diverse interpretări și înțelesuri ale textului.”

Prin gândurile-mi triste şi negre treci frumoasă,
Ca marmura de albă, în haine de argint,
Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase
Şi desfăcut ţi-e părul în valuri de-aur moale…
Deasupra frunţii tale e-un mândru cerc de stele –
Astfel treci tu, copilă, făptura minţii mele,
Minune-a Creaţiunei, ş-o singură gândire
Te face ca să tremuri: o arfă pe-un mormânt.
 
Da, da! în viaţa-mi tristă tu treci cu-a tale stele
Albastre şi în zboru-ţi tu murmuri surâzând…
E-amor? copilărie?… Sunt versurile mele
Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visând?
Surâzi!… Nu plânge numai la finele poemei
C-o arfă pe-un mormânt.
 
Ah! de-aş muri… tu, înger, fără să ştii vreodată
Că te-a iubit acela, ce zace în pământ,
C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată
De cugetări înalte cu dânsu-i îngropată,
Că acea lume-ntreagă ţie-a fost închinată –
Tu inocentă, albă, ai trece surâzând…
Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră
Ş-ar suspina în noapte: o arfă pe-un mormânt!

Rezumat extins la poezia O arfă pe-un mormânt de Mihai Eminescu

„Poezia O arfă pe-un mormânt” de Mihai Eminescu a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în anul 1883, iar de atunci a devenit una dintre cele mai iubite poezii ale sale. Poemul este o elegie despre dragostea pierdută și despre efemeritatea vieții, în care poetul se adresează unei arfe, unui instrument muzical străvechi, care plânge pe un mormânt.

Poezia începe cu o descriere a mormântului, care este acoperit cu iarbă și flori sălbatice. Apoi, poetul se adresează arfei, întrebându-se cine a adus-o acolo și de ce plânge. În răspunsul arfei, poetul află că aceasta plânge pentru iubirea pierdută a celui care doarme în mormânt, care a murit tânăr și a lăsat în urmă o femeie care îi plânge mereu.

În continuare, poetul meditează asupra efemerității vieții și a iubirii, exprimând tristețea sa că dragostea sa a fost de scurtă durată și a trecut ca un vis. El se întreabă dacă dragostea este doar o iluzie și dacă aceasta dispare odată cu moartea. În final, poetul își exprimă dorința de a fi uitat după moarte și de a nu fi amintit prin versuri sau monumente, ci doar prin frumusețea și iubirea pe care le-a cunoscut în viața sa.

Poezia „O arfă pe-un mormânt” este considerată una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste ale lui Mihai Eminescu, dar și o meditație profundă asupra efemerității vieții și asupra trecerii timpului. Deși poate părea o poezie tristă și melancolică, ea transmite un mesaj puternic despre frumusețea și importanța iubirii și a vieții, care trebuie să fie prețuite și savurate în fiecare clipă.