O, adevăr sublime … de Mihai Eminescu

Un fapt divers despre poezia „O, adevăr sublime …” este că a fost publicată postum, în volumul „Poesii” din 1903, la doi ani după moartea lui Eminescu. Acest volum a fost compilat de prietenii săi și conține poeme care nu au fost publicate în timpul vieții sale.

De asemenea, poezia este una dintre cele mai filozofice și introspective creații ale lui Eminescu. El a fost fascinat de misterele universului și a căutat mereu să înțeleagă natura adevărului și a existenței umane. Această poezie reflectă o parte din această preocupare profundă și este considerată una dintre cele mai profunde meditații ale sale asupra subiectului.

De asemenea, „O, adevăr sublime …” a fost pusă în muzică și a devenit un cântec popular în cultura română. Melodia a fost compusă de Gheorghe Cucu și a fost interpretată de numeroși artiști români de-a lungul anilor. Această adaptare muzicală a adus poezia la un public mai larg și a contribuit la popularitatea sa continuă.

O, adevăr sublime – o, tinichea şi paie!
O, poezie mândră – o, buiguit nerod!
Istorie spirată – minciună şi bătaie,
Amor ceresc şi dulce – a mocoşilor plod.
 
O, om, oglind-a lumii cu capul şui şi sec,
Cu creierul ca ceaţa, cu coaste de berbec,
Stăpân pe-a ta gândire – cum eşti p-instinct stăpân –
Se vede când femeia goleşte al ei sân.
 
Când poala şi-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne,
Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar,
Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne,
Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har.
 
Nu eşti gelos – ferit-a… cucoşii doar şi vierii
Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.
Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii
Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă defel.
 
Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale.
Tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât…
Şi-i faci s-admire geniul – sunarea unei oale –
Şi limba ta de flăcări şi plină de urât.
 
Istoria omenirii cu regi de poezie,
Cu regii de războaie e ca şi un poem;
Dar totuşi rog divina ca depărcior rămâie
De corpul meu nevrednic – nu-mi vine la cherem.
 
Cugetători ai lumii! o, împuţiţi eterul
Cu sisteme înalte, puneţi-l în sertar.
O ladă este lumea cu vechi buclucuri – ceriul
De stele şi comedii vă este un hambar.
 
Preoţi cu crucea-n frunte, vistiernici de mistere,
Voi sunteţi sarea lumii, formaţi inima ei.
E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere
Şi seara pe minciuni şi noaptea pe femei.
 
O, drăngăniţi pe gânduri voi, muzici; voi, sculptor,
Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător;
Şi, voi, artişti dramatici, strâmbaţi-vă la lună,
Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună.
 
Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfarmi,
Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi.
O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi,
Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi,
 
O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec,
Lumea cea pingelită o duceţi de urechi.
Îmi place axiomul cel tacit, fiinţe spurcate:
Popoarele există spre a fi înşelate.

Rezumat extins la poezia O, adevăr sublime … de Mihai Eminescu

„O, adevăr sublime …” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, în care poetul reflectă asupra naturii adevărului și a lumii în care trăim. Poemul a fost publicat postum, în volumul „Poesii” (1903).

În poezie, Eminescu descrie adevărul ca fiind o forță divină, o lumină care ne ghidează pe drumul vieții și ne ajută să înțelegem misterele universului. El afirmă că acest adevăr nu este niciodată muritor și că transcende timpul și spațiul.

Poetul meditează și asupra naturii umane, sugerând că adevărul este înstrăinat de oameni, care sunt preocupați de propriile lor interese și preocupări efemere. Cu toate acestea, el sugerează că există speranță pentru oameni, întrucât adevărul rămâne mereu prezent și poate fi găsit prin introspecție și reflectare.

În final, Eminescu își exprimă dorința de a se ridica la nivelul adevărului sublime și de a înțelege universul într-o manieră mai profundă. Poemul se încheie cu o reflecție profundă și emoționantă asupra naturii umane și a lumii care ne înconjoară.

În general, poezia „O, adevăr sublime …” este o meditație profundă asupra naturii adevărului și a lumii, cu o abordare filozofică și introspectivă. Eminescu reușește să creeze o imagine a adevărului ca o forță divină și să sugereze că este posibil ca oamenii să atingă acest adevăr prin introspecție și reflectare profundă.