Muşat şi ursitorile de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Mușat și ursitorile” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inspirată de folclorul românesc și de mitologia ursitoarelor, care erau considerate ființe supranaturale care puteau influența destinul uman. Eminescu a folosit acest motiv folcloric pentru a reflecta asupra sensului vieții și asupra destinului uman.

Poezia a fost scrisă în anul 1883 și a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în același an. Deși poezia nu a fost recunoscută în timpul vieții lui Eminescu ca fiind una dintre cele mai importante lucrări ale sale, ea a devenit ulterior una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale sale.

De-a lungul timpului, poezia „Mușat și ursitorile” a fost interpretată și de alți artiști, inclusiv de pictori și de muzicieni care au creat opere de artă inspirate de poezia lui Eminescu. De asemenea, poezia a fost inclusă în diverse antologii de poezie și a fost tradusă în mai multe limbi străine, ceea ce a contribuit la popularizarea sa la nivel internațional.

Poezia „Mușat și ursitorile” rămâne una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu și este considerată o capodoperă a poeziei lirice românești. Aceasta este o poezie profundă și emoționantă, care reflectă trăirile și emoțiile intense ale lui Eminescu în fața misterului existenței umane. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al destinului uman și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui, inspirată de miturile și tradițiile populare ale României.

---

Sub vântul rece-al amorţitei ierne
Îşi pleacă codrul crengile-ncărcate;
Sub alba-i haină câmpul se aşterne,
 
Cu stele dulci e bolta presărată;
Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,
Prin rumeni aburi luna se arată
 
Iar din bordei ce sta lângă cărare,
Prin ochiul prins unei fereşti rotunde
Se-aude plâns, se vede luminare
 
Şi în căldura locuinţei scunde
O mamă mişc-un leagăn cu piciorul
Şi la scânciri c-un cântec ea răspunde.
 
Şi-au adormit încet, încet feciorul,
– Sub a lui leagăn a împins o piatră –
Gândirea ei spre viitor ia zborul.
 
Mai licuresc cărbuni colo pe vatră,
Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,
Din codri lupii urlă, cânii latră.
 
Ea doarme-adânc cu braţe-n jos lăsate,
Dară prin somn stă ţintă să privească:
Un mândru vis în sufletu-i străbate.
 
Da, când a fost copilul să se nască,
Opri Orion ale sale pasuri
Ca soarta-n lume el să i-o croiască.
 
Jur-împrejur se auziră glasuri
Şi s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Muţit-au limba de l-a vremii ceasuri.
 
Şoptind uşor treceau cu pas feeric
Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din întuneric,
 
La cer ridică braţele lor goale,
Uşoare – parc-ar fi de vânt plutite,
Descânt copilu-n somn să nu se scoale.
 
Sunt ursitori cari din cer sosite
Revarsă asupra-i zarea aurorei,
Cu câte daruri lui i-au fost menite.
 
I-aduc comori, viaţă lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe,
Din ochii lor, adânc-adormitorii.
 
Pe părul lor – mărgăritare-n boabe –
Bălai şi moale ca şi auru-n spice
Scânteie-n umbră ale lor podoabe.
 
Copilul doarme, ele fac să pice
Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească,
Înconjor leagănul şi-ntâia zice:
 
„Să fii frumos şi faţa ta lucească,
Precum în cer e numai unul soare,
Un soare fii în lumea pământească.
 
– Puternic fii – i-a zis cea următoare;
Şi biruind vei merge înainte,
Să-ţi fie viaţa-n veci strălucitoare.
 
A treia zise tainic: – Fii cuminte,
Pătrunzător ca şi lumina mare,
Tu să-nţelegi cele lumeşti şi sfinte.”
 
Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,
Împreunându-şi mâinile-amândouă,
Ea în genunchi se roagă-n gura mare:
 
„O, ursitori, a căror daruri plouă
Asupra lumii-ntregi, mai staţi o clipă
Şi ascultaţi rugarea spusă vouă.
 
Nu bunătăţi cari se trec în pripă
Să îi menească sfânta voastră gură,
Nu bunătăţi supuse la risipă.
 
Puternici, mari, frumoşi atâţia fură,
Înţelepciuni, comori le-aţi dat multora
Şi toate, vai, cu vremea se pierdură.
 
Lui dăruiţi ce nu aţi dat altora,
Un dar nespus de scump ce n-are nume
Ca să răsar-asupra tuturora…”
 
Atunci la ruga neînţeleptei mume,
Zâna privi adânc şi trist ca s-o priceapă:
„Ştii tu ce dar îi cei şi ştii tu cum e?
 
Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă,
Fie-n colibă, fie-n vechi castele,
Pe culmi de munte ori la mal de apă.
 
Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,
Acelaşi vis îi sună în ureche,
A lor vieţi sunt pururi tot acele.
 
Pe când sunt tineri se adun pereche,
La joc, la viaţă şi la danţ s-adună,
Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche.
 
Şi lui ursit-am tot o viaţă bună
Şi măsurată pe un pic de vreme,
Să aibă ziua soare, noaptea lună!
 
Căci de ar fi încoronat de steme
Sau pe pământul gol de şi-ar aşterne,
Tot viaţă şi tot moarte-o să se cheme.
 
Tu chemi blestemul neînduratei ierne
Pe capul lui cel tânăr, neînţeleapto!
Tu-i ceri durerea unei vieţi eterne.
 
Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o!
Plinită e dorinţa ta nebună.
Şi ziua neagră peste el aşteapt-o.
 
Căci i s-a dat să simtă-întotdeauna
Un dor adânc şi îndărătnic foarte
De-o frumuseţe cum nu e nici una
 
Şi s-o ajungă chiar e dat de soartă,
Căci tinereţe neîmbătrânită
Îi dăruim şi viaţă fără de moarte.
 
Dar neîntrupat e chipu-acei iubite
Ca şi lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost când era, el e când nu e.”

Rezumat extins la poezia Muşat şi ursitorile de Mihai Eminescu

Poezia „Muşat şi ursitorile” de Mihai Eminescu este o meditație lirică profundă asupra vieții și a destinului uman. Poezia este scrisă din perspectiva lui Mușat, un personaj fictiv, care se întâlnește cu ursitoarele pentru a afla soarta sa.

Poezia începe prin descrierea imaginii unui pădurar, care își duce traiul în pădure și care se întâlnește cu ursitoarele pentru a afla soarta sa. Poetul meditează asupra rolului ursitorilor în destinul uman și asupra modului în care acestea își influențează cursul vieții.

În continuare, Mușat se întâlnește cu cele trei ursitoare și le cere să-i dezvăluie soarta sa. Ursitoarele îi spun că va avea o viață plină de greutăți și încercări, dar că va reuși să înfrunte aceste provocări și să supraviețuiască.

Poezia culminează cu o serie de meditații asupra vieții și a destinului uman. Mușat se întreabă dacă există vreo cale către înțelegerea lumii și a destinului uman și își exprimă dorința de a găsi sensul și semnificația existenței umane.

Poezia „Muşat şi ursitorile” este o meditație profundă asupra vieții și a destinului uman. Aceasta este o poezie intens lirică, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Mihai Eminescu în fața misterului existenței umane. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al destinului uman și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui.