Mortua est! de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Mortua est!” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost compusă într-o perioadă deosebit de dificilă pentru poet. În momentul în care a primit vestea morții Veronicăi Micle, Eminescu se afla într-un stadiu avansat al bolii sale mentale și se confrunta cu episoade de depresie și tulburare. Deși nu s-a întâlnit cu Veronica Micle de mulți ani, moartea ei l-a afectat profund și i-a reamintit de trecutul lor comun și de dragostea lor neîmpărtășită.

Un alt fapt divers interesant despre poezia „Mortua est!” este că aceasta a fost publicată postum, în anul 1885, în revista „Literatorul”. Deși poezia a fost scrisă în 1883, la scurt timp după moartea Veronicăi Micle, Eminescu nu a reușit să o publice în timpul vieții sale, probabil din cauza problemelor sale de sănătate și de dependența de alcool. Cu toate acestea, poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Eminescu, fiind considerată o capodoperă a poeziei funerare românești.

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
 
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sumbre palate,
De luna regină pe rând vizitate.
 
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.
 
O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.
 
Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –
 
Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?
 
Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;
 
Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
 
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basm pustiu şi urât. –
 
Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
 
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…
 
Ş-atunci de-ai fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
 
Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.
 
Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.
 
A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.
Decât un vis searbăd, mai bine nimic.
 
Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?
 
La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Rezumat extins la poezia Mortua est! de Mihai Eminescu

Poezia „Mortua est!” de Mihai Eminescu este una dintre cele mai cunoscute poezii funerare scrise de poetul român. Poezia a fost scrisă în memoria celei mai bune prietene a lui Eminescu, Veronica Micle, și este o explorare a durerii și a pierderii.

Poezia începe cu un vers scurt și puternic, „Mortua est!” („A murit!”), care anunță cu brutalitate moartea Veronicăi Micle. În continuare, poetul descrie cu tristețe impactul devastator pe care l-a avut moartea ei asupra lui. El își exprimă durerea în cuvinte simple, dar puternice, care rezonează cu cititorul.

Eminescu evocă amintiri ale timpului petrecut împreună cu Veronica Micle, în special momente din tinerețea lor și din perioada în care s-au iubit. El își amintește de frumusețea ei și de inteligența sa, și își exprimă regretul că nu a reușit să o protejeze de suferințele vieții și de boala care a dus la moartea ei.

Poezia explorează, de asemenea, tema regenerării și a nemuririi. Eminescu se întreabă dacă sufletul Veronicăi Micle a reușit să găsească pacea după moarte și dacă ea va trăi în eternitate. El se gândește la trecerea timpului și la efemeritatea vieții, dar își găsește consolarea în ideea că poate exista o altă dimensiune a existenței în care sufletele noastre pot trăi în continuare.

În finalul poeziei, Eminescu își exprimă dorința de a se alătura Veronicăi Micle în moarte și de a-i fi alături în eternitate. El înțelege că pierderea ei a avut un impact profund asupra sa și că el însuși este acum diferit datorită acestei pierderi.

Poezia „Mortua est!” este o meditație profundă asupra pierderii, a durerei și a efemerității vieții, dar și asupra speranței pentru regenerare și nemurire. Aceasta este o poezie puternică și emoționantă care reflectă sensibilitatea și profunzimea emoțională a lui Mihai Eminescu.