Mitologicale de Mihai Eminescu

Una dintre caracteristicile poeziei „Mitologicale” de Mihai Eminescu este legătura puternică dintre mitologia greacă și cea românească. Eminescu a utilizat personaje și mituri antice pentru a crea o poveste despre istoria și tradițiile românești, combinând elemente clasice cu folclorul autohton.

De asemenea, poezia a fost publicată postum, în 1891, la aproape un deceniu după moartea lui Eminescu. Acesta a scris poezia în jurul anului 1870, dar nu a reușit să o publice în timpul vieții sale. A fost găsită în manuscris în arhiva lui Titu Maiorescu și a fost publicată pentru prima dată în volumul „Luceafărul”, editat de acesta.

---

Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite,
Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri
Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună.
Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie,
Părul umflat e de vânt, şi prin el colţuroasa coroană,
Împletită din fulgerul roş şi din vinete stele
Hohot-adânc bătrânul când vede că munţii îşi clatin
Şi-şi prăvălesc căciuli de stânci când vor să-l salute…
Codrii bătrâni râd şi ei din adânc şi vuind îl salută
Paltenii nalţi şi bătrânii stejari şi brazii cei vecinici.

Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei,
Care bătrânul rege-o făcea: -n beţia lui oarbă,
El mân-oştiri de nori contra mării… ş-armia-i neagră,
Ruptă pe-ici, pe colea de-a soarelui roşă lumină
Şiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde.
Şi netezindu-şi barba, trece prin ei uraganul
Dus de fulgerătorii cai în bătrâna căruţă,
Care scârţâie hodorogind, de-ai crede că lumea
Stă să-şi iasă din vechile-i vecinice încheieturi.

– Groaznic s-a îmbătat bătrânul – soarele zice;
Nu-i minune – a băut jumătate d-Oceanul Pacific.
Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară.
Însă-s eu de vină… c-umplut-am de nouri păhare
Cu apele mării adânci, boite cu roşă lumină –
Cine dracul ştia acum că de cap o să-şi facă!
Ah! moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine
Toate societăţile de-asigurare din ţară.
Soarele-şi bagă capul prin nori şi limba şi-o scoate
Şi c-o rază gâdilă barba bătrânului rege.
– Hehe! zice bătrânul, râzând, ce faci tu, Pepeleo?

Tânăr, hai? De mii de ani tot tânăr te văd eu,
Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de astăzi,
Altfel nu-nţeleg cum tânăr de-o mie de evi eşti.
– Taci, moşnege făr- de obraz, te du, te trezeşte…
Vezi în ce stare te afli, coroana îţi stă pe-o ureche
Şi cu veselia ta proastă lumea ruini tu!
Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-îndărătnici,
Vai! nu făcuse şosea cumsecade pe câmpii albaştri
Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul.
Mai că era să-i rămână ciubotele-n glodul de nouri.
Hei, ce-i pasă! El norii frământă jucând mocăneasca
Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă.

Se tăvălea peste cap şi, pişcat de-un purec de fulger,
Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită.
Norii roşesc de ruşine şi fug iar vântul se culcă
Între codri şi munţi… Uraganul mahmur poticneşte
Spre castelul de stânci, ce-şi deschide uriaşa lui poartă,
Spre a-l primi pe bolnavul bătrân în surele hale.
El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă,
De sclipeşte-n noapte frumoasă şi roşă – un fulger
Încremenit în nouri. Cojocul l-anină
El de cuptor… ciubote descalţă şi negrele-obiele
Cât două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei
Să se usuce… Chimirul descinge şi varsă dintr-însul
Galbeni aprinşi într-un vechi căuş afumat de pe vatră,
Mare cât o pivniţă… -N patu-i de pâclă-nfoiată,
Regele-ntinde bătrânele-i membre şi horăieşte.

Până-n fundul pământului urlă: peşteri negre
Şi rădăcinile munţilor mari se cutremură falnic
De horăitul bătrânului crai. Iară-afară
Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită,
Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric
Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nserează…
Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă,
Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adânc se uită
În luminoasele valuri a ei şi sânu-i dezmiardă
Cu tot aurul razelor lui. La pământ se mai uită…
Florile toate ridică la el cochetele capuri
Copilăroase şi ochii lor plini de zădarnice lacrimi…
Pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare
Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce.

Pe-acolo se primblă o fată-n albastru-mbrăcată,
Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate…
Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mână
Şi şoptea: mă iubeşte… nu mă iube… mă iubeşte!
Ah! boboc… amabilă eşti… frumoasă şi – proastă,
Când aştepţi pe amant, scriitor la subprefectură,
Tânăr plin de speranţe, venind cu luleaua în gură…
Soarele-a apus, iar luna, o cloşcă rotundă şi grasă,
Merge pe-a cerului aer moale ş-albastru şi lasă
Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele.
Iar de a doua zi se scoală bătrânul şi urcă Rarăul
Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă
Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare.

Rezumat extins la poezia Mitologicale de Mihai Eminescu

„Poezia Mitologicale” a lui Mihai Eminescu este un poem în proză, ce explorează universul mitologic grec prin intermediul unui monolog susţinut de zeul Apollo. Poezia este scrisă într-un stil complex, cu o limbaj poetic elaborat şi cu multiple referinţe la mitologia clasică.

În poem, Apollo reflectă asupra poeziei şi a artei, exprimându-şi în acelaşi timp frustrarea faţă de necunoaşterea umană şi lipsa de interes pentru divinitatea sa. El povesteşte despre frumuseţea lumii şi a naturii, dar şi despre suferinţele umane şi îndoiala lor faţă de existenţa zeilor.

Poezia este împărţită în cinci părţi, fiecare dintre ele abordând un subiect diferit. În prima parte, Apollo descrie frumuseţea naturii şi a cerului, făcând referinţe la mitologia clasică. În partea a doua, el reflectă asupra capacităţii umane de a crea artă şi de a exprima frumuseţea lumii. În partea a treia, Apollo vorbeşte despre suferinţa umană şi despre cum oamenii îşi găsesc alinare în artă. În partea a patra, el exprimă frustrarea faţă de necunoaşterea şi ignoranţa umană, în timp ce în partea a cincea reflectă asupra puterii divinităţii şi a rolului său în viaţa umană.

În final, „Mitologicale” este o poezie profund filozofică, care explorează teme importante cum ar fi frumuseţea, arta, suferinţa umană şi existenţa zeilor. Stilul poetic elaborat şi referinţele la mitologia clasică o fac o operă importantă în literatura română.