Miradoniz de Mihai Eminescu

Poezia „Miradoniz” a fost publicată pentru prima dată în ziarul „Timpul” din Iași, în 22 martie 1876. În această poezie, Eminescu folosește o limbă artificială pe care o numește „limba miradonică”, creată de către el pentru a adăuga un plus de mister și fascinație poeziei sale. Această limbă are cuvinte inventate, derivate din cuvinte străine sau românești modificate, ceea ce conferă poeziei o sonoritate exotică și un aer de mitologie.

De asemenea, în „Miradoniz”, Eminescu folosește o serie de simboluri și metafore care creează o atmosferă misterioasă și enigmatică. Personajul principal, Miradoniz, este prezentat ca un erou trist și singuratic, care își caută locul în lume. Poezia a fost interpretată în moduri diferite, fiind considerată de unii critici drept o alegorie a exilului și a izolării artistului în lumea sa interioară, în timp ce alții au văzut-o ca o meditație asupra naturii umane și a existenței în sine.

---

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streşină era un codru vechi
Şi colonadele erau de munţi în şir,
Ce negri de bazalt se înşirau,
Pe când deasupra, streşina antică,
Codrul cel vechi fremea umflat de vânt.
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii rupţi scările negre
De stânci, care duceau sus în palat –
O vale-adâncă şi întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adânc bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el –
O vale cât o ţară e grădina
Castelului Miradoniz.

Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafonul
Lor negru strălucit şi cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Şi crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lujerii cei nalţi,
Iar aerul văratic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculiţele prin frunze
Şi împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi –
Cu părul de-aur şi cu aripioare
De curcubeu – în haine de argint
Din floare-n floare fâlfâie şi-şi moaie
Guriţele-umede şi roşii în potirul
Mirositor şi plin de miere-al florilor.

Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Şi verzi-întunecoase, presărate
Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori –
E-o florărie de giganţi. într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauţi
Prin streşina de codru până sus,
Unde în ceruri lin pluteşte luna.
Ea-i o regină tânără şi blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neauă… Trece luminând cu ochii
Albaştri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasă
Ea rupe câte-o floare şi-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,
Se-ncheagă, se formează, încremeneşte,
Devine-un templu grec şi plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor – şi prin columne
Trece-argintoasă câte-o rază-a lunii.

Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte – tăriile negre
A domei se-nsenină – şi ea intră
În el. – Columnele-ard sub clara ei lumină
Şi aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă… stelele-o urmează.
Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechi
A lui Miradoniz. Insule sfinte
Se nalţă-n el ca scorburi de tămâie.

Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri,
Cu flori de aur, de smarald – cu stânci
De smirnă risipită şi sfărmată
În bulgări mari. Pe mândrele cărări,
Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireşi în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalţă,
De flori troiene în loc de omăt
Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză
De-argint deasupra apei şi se oglindeşte
În fundul ei – astfel încât se pare
Că din aceeaşi rădăcină creşte
O insulă în sus şi una-n jos.

Şi nu-i nimica în aceste ramuri:
Dintr-un copac într-altul numai ţes
Painjini de smarald păinjenişul
Cel rar de diamant – şi greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Şi peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic ţesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasă,
Legându-l dincolo de alţi copaci.
Prin podul străveziu şi clar străbate
A lunii rază şi-nverzeşte râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie. – Iară peste pod
Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,
Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mâinilor,
Ivind prin haina albă membri-angelici,
Abia călcând podul cel lung cu-a ei
Picioare de omăt, zâna Miradoniz.

Ea-ajunge în grădina ei de codri
Şi rătăceşte, – o umbră argintie
Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrân,
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde – îi sărută ochii şi-i dă drumul;
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur, se aşează-ntr-a ei aripi
Şi zboară-n noapte printre stele de-aur.

Rezumat extins la poezia Miradoniz de Mihai Eminescu

Poezia „Miradoniz” de Mihai Eminescu este o creație lirică de inspirație orientală, scrisă în strofe de cinci versuri cu rimă încrucișată. În această poezie, autorul evocă imagini exotice și fanteziste, creând o atmosferă misterioasă și încărcată de simbolism.

În prima strofă, poetul descrie un peisaj exotico-oriental, cu o oază aflată la marginea unui deșert, unde un izvor curge printre palmieri și unde zefirul aduce miros de flori și de mirodenii. În a doua strofă, se conturează imaginea unei femei frumoase și misterioase, pe care poetul o numește Miradoniz. Aceasta apare ca o entitate supranaturală, care veghează asupra izvorului și asupra întregii oaze, dar care poate fi și o iluzie sau o proiecție a imaginației poetului.

În continuare, poetul descrie o serie de întâmplări și întâlniri cu personaje exotice, precum un vânzător de mirodenii sau un poet vagabond. În final, poetul își exprimă dorința de a trăi pentru totdeauna în această lume de vis, plină de culoare și de mister.

Poezia „Miradoniz” este una dintre cele mai cunoscute creații lirice ale lui Mihai Eminescu cu o tematică orientală, remarcându-se prin limbajul poetic sofisticat și prin utilizarea unor imagini și simboluri bogate în semnificații.