Memento mori de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Memento mori” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă în perioada de tranzitie a poetului de la perioada romantică la cea simbolistă. Această poezie ilustrează stilul de tranziție a lui Eminescu și sugerează o nouă direcție în scrierile sale.

De asemenea, „Memento mori” a fost scrisă în perioada în care sănătatea poetului se înrăutățea din ce în ce mai mult și boala începea să îi afecteze viața. Poetul a început să sufere de insomnie și de halucinații și se simțea adesea copleșit de gânduri sumbre și pesimiste.

Se spune că aceste experiențe și trăiri personale au influențat modul în care a scris poezia și au contribuit la tonul exprimiv și emoționant al acesteia. „Memento mori” poate fi văzută ca o modalitate de a-și exprima frica și neliniștea față de trecerea timpului și față de inevitabilitatea morții, dar și ca o modalitate de a-și reaminti de valoarea vieții și de a-i încuraja pe alții să prețuiască fiecare moment al acesteia.

---

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopţii întunerec – înstelatul rege maur –
Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc.
 
Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde sfinţii se preumblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.
 
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te încerci a scoate lapte din a stâncii coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta unde cerci viaţa s-o întocmeşti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.
 
Las-să dorm… să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,
Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz.
 
N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?
Toate au trecut pe lume numai răul a rămas.
O, acele uriaşe, însă mute piramide
Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite
Câte-au mai văzut şi ele – ce-ar vorbi de-ar avea glas.
 
Când posomorâtul basm – vechea secolelor strajă –
Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secole se torc –
Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriaşa roat-a vremii înapoi eu o întorc
 
Şi privesc… Codrii de secole, oceane de popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Şi icoanele-s în luptă – eu privesc şi tot privesc
La vreo piatră ce înseamnă a istoriei hotare,
Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară
Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!
 
*
 
Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră.
În pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră,
Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri, piei de urs;
Acolo închină idolatrul neînţelesul foc de lemne,
Colo magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne
Să nu poat-a le-nţelege lungul secolelor curs.
 
Babilon, cetate mândră cât o ţară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Şi pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n pieţe l-a grădinii lungă poală
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.
 
Acel rege – o lume-n mâna-i – schimbătoarea lui gândire
La o lume dă viaţă, la un secol fericire –
Din portalele-i de aur ca un soare răsărea,
Dar puternica lui ură era secol de urgie;
Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?
Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea.
 
Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă,
Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase
Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal;
Şi sub degete măiestre arfele cugetă mite,
După plac şi-mpart mesenii a cântării flori uimite,
Vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal.
 
Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, garduri de piatră stau şi azi în a lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
– Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.
 
*
 
Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur –
Peste el cerul d-Egipt, desfăcut în foc şi aur,
Pe-a lui maluri gălbui, şese, stuful creşte din adânc;
Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jăratic, alte-albastre, ochi ce plâng.
 
Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite-n cuiburi, destind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor;
Înecat în vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,
Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară
Către marea liniştită, ce îneacă a lui dor.
 
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice –
Memfis, colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganţi –
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie,
Au zidit munte pe munte în antica lui trufie,
Le-a îmbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ
 
Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un vis al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,
Racle ce încap în ele fantazia unui Scald.
 
Se-nserează. Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă –
Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat?
Este regele. în haină de-aur roş şi pietre scumpe,
El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe
A lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.
 
În zădar guvernă regii lumea cu înţelepciune –
Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune –
În zădar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.
Iese-n noapte şi-a lui umbră lung-întins se desfăşoară
Pe-ale Nilului mari valuri, – astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat.
 
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopi gigantici de lungi suliţe de-argint –
Toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să-mbrace mândru vechea-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.
 
Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se îmbată-n visuri, cari-alunecă în zbor,
Palmii risipiţi în crânguri, auriţi de-a lunii raze,
Nalţă zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nşiră nori.
 
Şi în templele măreţe – colonade-n marmuri albe –
Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe
Ş-ale preoţilor cântec sună-n arfe de argint –
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic sună;
Şi sălbatic se plâng regii în giganticul mormânt.
 
În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite
Şi c-un ac el zugrăveşte cărăruşele găsite –
A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.
 
Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimii desfrânate,
Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors.
Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu dânsu-oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.
 
Uraganu-acum aleargă pân-ce caii lui îi crapă –
Şi în Nil numai pustiul nisipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi;
Memfis, Theba, ţara-ntreagă acoperită-i de ruine,
Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viaţa lor de basme prin câmpie nisipiţi.
 
Dar şi-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea, flamingo cel roşu, apa-ncet, încet pătrunde
Şi-acum luna arginteşte tot Egiptul antic;
Ş-atunci sufletul visează toată istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche –
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.
 
Şi-atunci Memfis se ridică, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei –
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre mestecate numa-n stele
Despre-oraşul care iese din pustiile de jele.
Din pământ şi de sub mare, s-aud sunete ce cresc.
 
Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere d-aur coapte –
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
Sus, în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce.
Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n zori.
 
*
 
Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;
Codrii de măslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari – ş-apoi se pierde
În cetatea ce-n văi doarme – miticul Ierusalim.
 
Şi în Libanon văzut-am rătăcite căprioare
Şi pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare
Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu.
Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale
Ridicară ruşinoase şi zâmbind albele poale,
Turburând cu pulpe netezi faţa limpedelui râu.
 
Am văzut regii Iudeei în biserica măreaţă,
Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneaţă
Şi columnele înalte către cer pare c-arat;
Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată
Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,
Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.
 
Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Şi făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,
Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce şi încet.
 
Dar ieşind din templul sacru lasă gândul lui să cadă,
Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă,
Raze moi în ochii negri – el dă lirei alt acord:
Căci femeile-l aşteaptă cu şireata lor zâmbire,
Brune unele ca gânduri din poveştile asire,
Alte blonde cu păr de-aur – vise tainice de Nord.
 
Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare
Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare;
În zădar rugaţi pieirea – muri se năruie şi cad!
Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă
Soarele priveşte galben peste-a morţii lungă dramă
Şi s-ascunde în nori roşii, de spectacol speriat.
 
Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine.
Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai ţine,
Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri.
Cedri cad din vârf de munte şi Livanul pustieşte,
Jidovimea risipită printre secole rătăceşte –
În pustiu se înalţă-n soare desfrunziţii palmieri…
 
*
 
O, lăsaţi să moi în ape oceanici a mea liră!
Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,
Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;
Să înalţ munţii Greciei, scânteind muiaţi de soare,
Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare
Şi cu stânci încremenite printre nouri de purpur.
 
Peste văile adânce repezite-n regioane
Nourate, stau ţinute templele multicoloane
Parcă munţii-n braţ de piatră le ridică şi le-arat
Zeilor din ceruri. Vulturi peste văi înnegurate,
Grei atârnă cu întinse aripi şi priviri ţintate
Supra lumii ce sub dânşii stă adânc, împrăştiat.
 
Astfel Grecia se naşte din întunecata mare.
Poartă-n ceruri a ei temple ş-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit;
Din coloanele de dealuri se întind văile pline
De dumbrave, de izvoare şi de râuri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgări de granit.
 
Şi din turmele de stânci, risipite cu splendoare
Pe-ntinsori de codri negri rupţi de râuri sclipitoare,
Vezi oraş cu dome albe strălucind în verde crâng.
Marea lin cutremurându-şi faţa, scutur-a ei spume,
Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume,
Jos la poarta urbei mândre a ei sunete se frâng.
 
Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe faţă,
Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă.
Câteodată se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis –
Nimfe albe ca zăpada scutur ap-albastră, caldă,
Se împroaşcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă,
Scuturându-şi părul negru, înecându-se de râs.
 
Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă,
Orice undă linguşeşte arătarea lor cea naltă,
Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-i luminos;
Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,
Strălucesc în părul negru, ce şi-l uscă ele-n soare
Pe-a lor perne nisipoase lenevite lănguros.
 
Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăveană
Şi vorbind mărgăritare culeg flori în a lor goană.
Dintr-o tuf-iveşte Satyr capu-i chel, barba-i de ţap,
Lungi urechi şi gura-i strâmbă, cârnu-i nas. – De sus îşi stoarce
Lacom poama neagră-n gură – pituliş prin tufe o-ntoarce,
Se strâmbă de râs şi-n fugă se dă vesel peste cap.
 
Albe trec în bolta neagră prin a trestiei verdeaţă.
De o cracă pe-ape-ntinsă una-şi spânzur-a ei braţe,
Mişcă-n aer peste unde fructul mării de omăt;
Altele pe spate-ntinse cu o mână-noată numa,
Cu cealaltă rupând nuferi, plini de-o luminoasă spumă.
Pun în păr şi ca-necate liniştit plutesc şi-ncet.
 
Crengi lin îndoaie Eros – schimă face, ce văzând-o
Ele-urmează în tăcere abia apa sfâşiind-o…
Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr, beat de must…
Chicotind, a lui ureche cu flori roşii o-ncoroană.
Lunca râde de răsună verdea noapte dumbrăveană –
Ele pier prin bolţi de frunze, pe-un drum verde şi îngust…
 
Înserează şi apune greul soare-n văi de mite.
Cu un roş fir de jeratic culmi de munte sunt tivite,
Lunga lor fulgerătură în senin a-ncremenit.
Marea aerului caldă, stelele ce-ntârzii line,
Limba râurilor blândă, ale codrilor suspine,
Glasul lumii, glasul mării se-mpreună-n infinit.
 
Codrii aiurează negri sub a stelelor povară.
Râuri calde ca şi seara apa-n arcuri o coboară,
Prăvălind-o purpurie peste scările de stânci;
În albastru-adânc, în marea cerului cea liniştită,
Reped munţii cu tărie fruntea lor încremenită
Şi în valuri verzi de grâne îmblă văile adânci.
 
Printre cremenea crăpată, din bazaltul rupt de ploaie,
Ridica copaci monastici trunchii ce de vânt se-ndoaie,
Scoţând veche rădăcină din pietrişul sfărâmat;
Un vultur s-agaţă mândru de un pisc cu fruntea ninsă,
Nouri lunecă pe ceruri flota lor de vânt împinsă
Şi răsună-n noaptea lumii cântul mării blând şi mat.
 
Şi atuncea peste ape faţa sfânt-a lunii pline
Îşi ridică discul splendid în imperiul de lumine,
Mării mândre poleindu-i pânzăriile-i de-azur.
Ea doarme-ale ei spume, ca mărgăritarul, sure,
Nisipişul străluceşte, râuri scapără-n pădure –
În oraş, lumini ca stele presărate-n mii de muri.
 
Şi-n poiana ce ridică nalţii trunchi cu frunze rare,
Raza lunii alb pătează umbra verde din cărare,
Filomela împle codrii cu suspine de-amoroşi.
Joe preschimbat în tânăr, cu imobili ochi sub gene,
Pândea umbra mlădioasă unei fete pământene –
Ei se văd, ca să se mire cum de sunt aşa frumoşi.
 
A fi râu e-o fericire, căci în nopţile-argintie
Câte graţii tăinuite se descopăr, i se-mbie
Şi ascultă cu iubire tot ce valurile-i mint.
Lui i se descopăr nimfe de-o marmoree zăpadă,
Ce în apa lui cea clară cursului se lasă pradă,
Duse de obraznici unde cu glăscioare de argint!
 
Şi cuminţi frunzele toate îşi comunică misteruri.
Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri,
Crengi rele imitează până şi zgomotul de guri
A cărărilor pierdute de pe valea cu izvoare.
De s-ar şti… câte mâni albe rupe-ar flori mirositoare,
Câte buze ar închide gândul sântelor păduri!
 
Cine are-urechi s-audă ce murmur gurile rele
Şi vorbareţele valuri şi prorocitoare stele
De-ale graţiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit;
Cine-ascultă şi nu-nstrună arfa-i de cântări bogată,
Căci comori de taine-ascunde orice râu… Lunca ingrată
De-ar şopti, viaţa-i toată n-ar sfârşi de povestit.
……………………………………………………………
 
Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu
Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e în doliu:
În zădar el grămădeşte lumea într-un singur semn;
Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede,
Adâncit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete –
Umbra-şi râde, noaptea tace, mută-i masa cea de lemn.
 
Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară.
Dalta-i tremură… înmoaie cu gândirea-i temerară
Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg,
Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire,
Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire –
O durere-ncremenită printre secole ce trec.
 
Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată
Stă Orfeu – cotul în reazim pe-a lui arfă sfărâmată…
Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurind
Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării.
Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperării,
Asculta cum vântu-nşeală şi cum undele îl mint.
 
De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări umflată,
Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,
Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut…
Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune
Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune,
În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut.
 
Şi în urmă-le-o vecie din nălţimi abia-văzute
Şi din sure văi de haos colonii de lumi pierdute
Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ despopulat;
Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere
Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere
S-ar fi dus. Nimic în urmă – nici un atom luminat.
 
Dar el o zvârli în mare… Şi d-eterna-i murmuire
O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,
Împlând halele oceanici cu cântările-i de amar.
De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,
În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mângâie-n zădar…
 
Dar mai ştii?… N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?
Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult.
Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?
Poate-urmează-a arfe’-antice suspinare-aeriană,
Poate că în văi de haos ne-am pierdut demult… demult.
 
*
 
Sau ghicit-aţi vreodată ce socoate-un mândru soare
Când c-o rază de gândire ţine lumi ca să nu zboare,
Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit?
Zvârcolindu-se aleargă turburate şi rebele
Şi să frâng-ar vrea puterea ce le farmecă pre ele
Şi s-alerge ar vrea în caos de-unde turburi au ieşit.
 
Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită.
Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită
Care spaţiul i-o prezintă cu-a lui lumi şi cu-a lui legi;
Şi din secole ce trecură ea s-apucă să adune
Toată viaţa şi puterea, sucul tot de-nţelepciune
Şi se pune să zideasc-un uriaş popor de regi.
 
Şi atunci apare Roma în uimita omenire.
Gânduri mari ca sori în caos e puternica-i gândire
Şi ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;
Iar popoarele-şi îndreaptă a lor suflete măreţe,
A lor fapte seculare, uriaşele lor vieţe,
După căi prescrise-odată pe gândirea-ăstui popor.
 
Auzit-aţi de-mpăraţii stând pe tron cu trepte multe?
Fruntea-ncinsă în luceferi făcea lumea să-i asculte,
Vorba lor era o rază în viaţa lumii-ntregi,
Ţări bogate şi-nflorite, mări vuinde-n adormire,
Cetăţi vechi, popoare mândre stau sub falnica-i domnire
Şi cezarii-mpart pământul în Senatul cel de regi.
 
Pe sub arcuri triumfale trece mândru-nvingătorul
Şi-ameţit abia aude cum vuieşte surd poporul,
Cum a mării glasuri multe se repetă, gem şi fug;
Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte
Şi înfrânţi de umilire, cu priviri stinse şi crunte,
Regii ţărilor învinse gem cu greu trăgând în jug.
 
Roma arde şi furtuna chiuind în ea se scaldă
Şi frământă-n valuri roşii marea turbure şi caldă
Şi aruncă-n loc de spume nori de fum, scântei şi vânt;
Şi în nunta ei grozavă turnuri negre ea aprinde
Şi făcliile-uriaşe către stele le întinde…
Evul arde – Roma este oceanicu-i mormânt.
 
Norii sunt o spuză-n ceruri şi prin ei topite stele.
Şi ca oceanul negru răscolit de visuri grele,
Urbea îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar;
Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune
Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune
Şi din frunte-i cântă Neron… cântul Troiei funerar.
 
*
 
Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.
 
Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânci sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.
 
Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte –
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel
 
Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrăvi-ntunecoase,
Presărate ca cu luni înfoiate ce s-aprind:
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumină împle stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.
 
Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubeu sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos.
 
Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streşin-arboroasă
Şi printr-însa-n cer vezi luna trecând albă şi frumoasă,
O regină, jună, blondă şi cu braţe de argint,
Ce unesc încrucişate a ei mantie-nstelată
Şi albastră peste pieptu-i alb, ca virgină zăpadă.
Ochii ei cei mari albaştri peste nori aruncă blând,
 
Care se-ntind albi ca zăpada şi ca straturi argintoase,
Oferindu-i flori de aur şi viole-ntunecoase;
Ea din când în când pliveşte câte una, aruncând
Flori de neauă peste ape ce alerg fulgerătoare,
Raze albe peste lumea văilor celor în floare,
Dungi de-argint în verzii codri, duioşie pe pământ,
 
Dar un nor pe ceruri negru se înalţă şi se-ncheagă,
Se formează-ncremeneşte şi devine-o domă-ntreagă,
Plin de umbra de columne ce-l înconjură-mprejur;
Prin columnele-i măreţe trece câte-o rază mată,
A lui cupolă boltită e cu-argint înconjurată,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.
 
Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase-ncete,
Diadem de topiţi aştri arde-n blondele ei plete,
Încălzind aerul serei, strălucindu-i fruntea ei;
Ale domei scări negrite se-nsenin – ca neaua seara –
Intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară
Şi-şi aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei.
 
Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează,
Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază
Şi rămân întunecate nalte-a cerurilor bolţi;
Doma străluceşte-n noapte ca din marmură zidită,
Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită,
A ei scări ajung din ceruri a stâncimei negri colţi.
 
Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-n largi oglinzi a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.
 
Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.
 
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când sălcii argintoase tremur sânte peste râu.
 
Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunii dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald.
 
Pe când greieri, ca orologii, răguşit prin iarbă sună,
De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lună
Pod de pânză diamantină peste argintosul râu,
Şi cât ţine podul mândru, printre pânza-i diafană,
Luna râul îl ajunge şi oglinda lui cea plană
Ca-ntr-o mândră feerie străluceşte vioriu.
 
Peste podul cel uşure, zâna Dochia frumoasă
Trece împletindu-şi părul cel de-aur de mătase,
Albă-i ca zăpadă noaptea, corpu-i nalt e mlădiat,
Aurul pletelor strecoară prin mânuţele-i de ceară
Şi prin haine argintoase străbat membrele-i uşoare,
Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt.
 
Trece râul şi uşoară nalte scări de stânci ea suie;
La ivirea-i zi se face în spelunci de cetăţuie,
Ca o zi ea intră mândră în palatul ei de stânci;
Luna e plină de raze – sub căldura-i – argintoase,
Orice stea e-o piatră scumpă – iară florile focoase,
Giuvaeruri umezite cu luminile adânci.
 
Umede tremur lumini pe boltirea cea albastră.
Zâna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre, măiastră,
Ce zburând prin aer vine cu-a ei pene de păun;
Când acea pasăre cântă, lumea râde-n bucurie,
Pe-umărul cel alb o-aşează şi coboară-n văi aurie,
Unde-a râului lungi unde printre papură răsun.
 
Într-o luntre – lemn de cedru – ce uşor juca pe valuri,
Zâna Dochia se suie dezlegând-o de la maluri
Şi pe-a fluviului spate ea la vale îi dă drum;
Repede luntrea aleargă spintecând argintul apei,
Culcată pe jumătate, Dochia visa, frumoasă.
Şi la luntrea ei bogată lebede se-nham-acum.
 
Dar din ce în ce coboară râul lat, el se-adânceşte
În păduri întunecate, unde apa-abia sclipeşte,
Mai ajunsă de a lunii raze doar din când în când;
Tot mai nalţi trunchii pădurii ca stâlpi mari şi suri se urcă,
Pân-ajunge de-a lor ramuri în bolţi mândre se încurcă,
Pân-acopăr cu-aste arcuri fluviul lat şi profund.
 
Ca prin bolţile crăpate unei gotice ruine,
Mai străbat prin bolţi de frunze razele lunii senine,
Împlând p-ici, pe colo râul cu fulgerătoare dungi;
Pe-umărul Dochiei mândre cântă pasărea măiastră,
Valuri râd şi-ntunecoasă mână lumea lor albastră,
Repezind luntrea bogată pe şiroiurile lungi.
 
Prin pădurile de basme trece fluviul cântării.
Câteodată între codri el s-adună, ca a mării
Mare-oglindă, de stânci negre şi de munţi împiedecat
Ş-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare
Curge aurul tot al zilei şi îl împle de splendoare,
De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat.
 
Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groşi, cu frunza deasă,
Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă,
Unde-n sălcii mlădioase sunt copile de-mpărat;
Codrul – înaintea vrăjii – o cetate fu frumoasă.
A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase,
A ei bolţi streşini de frunze arcuite-ntunecat.
 
Seara sună glas de bucium şi cerboaice albe-n turme
Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupând verzile crengi cu talangele de gât,
Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân-din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol doniţă albă – stemă-n părul aurit.
 
Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete,
Ţinând doniţe pe umeri, gingaşe, nalt-mlădiate,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin,
Ce sub dulcile lor mâne îşi oferă răbdătoare
Ugerele lor împlute, şi în doniţe sunătoare
Laptele-n cadenţă curge, codru-mplând c-un murmur lin.
 
Luntrea cea de lebede trasă mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinzi ale apei ce se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint –
Şi din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase
Sunt pădurile antice – ele îngroapă-ntunecoase
Cu-a lor vârfuri munţii mândri, stâncile ce-n cer se-ntind.
 
Cât de lat să mişte-un fluviu ale apei lui revolte,
Arbori de pe mal deasupră-i se ajung în mândre bolte,
Ramurile se-ntreţese, crengile se împletesc,
Frunza deasă smălţuieşte nalta, verdea boltitură,
Râu-n vecinica lui umbră în adânc suspină, cură…
Pe-a lui maluri înflorite cai în umbră rătăcesc.
 
Soarele trecând pe codri a lui roată de-aur moale,
Vârfurile verzi de codri le îndoaie-n a lui cale,
Şi sosind la vreo luncă însuşi el vede mirat
Ce departe e pământul şi ce nalţi trunchii pădurii,
Şi deşi călătoreşte pe a lor vârfuri, totuşi murii –
Bolţile groase de frunze – a lui raze nu străbat.
 
Lângă izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume –
Zi ori noapte nu văzură de când sunt pe-această lume,
Luna sântă, stele de-aur soare alb şi zâmbitor,
Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde clar-obscură
Şi mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cură
În adâncile dumbrăvi printre ţărmii plini de flori –
 
Astea numai le cunosc ei. – Coamele flutur c-argintul,
Ca la lebede se-ndoaie gâtul lor, iară pământul
Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur roş;
Colo-n umbra îndulcită de miroase-mbătătoare,
Capul mic ei şi-l ridică, nări umflând spre depărtare
Şi urechea ascuţind-o glas de-aud prin arbori groşi.
 
Luntrea cea de lebede trasă, mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinzi ale apei şi se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint:
Şi deodată zi se face – un ocean de lumină –
Fluviul a ieşit din codri în câmpii fără de fine,
Cari verzi şi înflorite, mândre-n soare se întind.
 
Dar cât ţine răsăritul se înalţ-un munte mare –
El de două ori mai nalt e decât depărtarea-n soare –
Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit
Pare-a se urca – iar fruntea-i, cufundată-n înălţime,
Abia marginile-arată în albastra-ntunecime:
Munte jumătate-n lume – jumătate-n infinit.
 
Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare –
Ea: înalt este boltită şi-ntr-adânc în piatra tare,
Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci,
Care duc adânc în valea cea de-acolo abia văzută
Şi-n pădurile umbroase cu-adâncimi necunoscute
Şi-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ş-adânci.
 
Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe,
Ridicându-se în cerul dimineţii dulci, rozalbe,
Pe-acolo soarele-şi mână car cu caii arzători,
Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă
Şi popoarele de stele iese-n roiuri luminoase,
Şi pe cer se împrăştie ca de aur sfinte flori.
 
Zeii Daciei acolo locuiau – poarta solară
În a oamenilor lume scările de stânci coboară –
Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun;
Şi pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume
Şi din cupe beau auroră cu de neguri albe spume,
Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră şi răsun.
 
Câteodată-un corn de aur ei răsună-n depărtare,
Trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare,
Cheamă caii lor ce-aleargă cu-a lor coame umflate-n vânt:
Vin în herghelii de neauă, pe cărări demult bătute
Şi pe ei zeii încalic străbătând pe întrecute
Codrilor nalt întuneric, făr-de capăt pe pământ.
 
Dar adesea pe când caii dorm în neagră depărtare,
Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare:
Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări,
Vine ostenit de drumuri şi la masă se aşează,
Aerul se aureşte de-a lui faţă luminoasă,
Sala verde din pădure străluceşte în cântări.
 
Şi ca zugrăviţi stau zeii în lumina cea de soare.
Părul lor cel alb luceşte, barba-n brâu li curge mare,
Creţii buzei lor să numeri poţi în aerul cel clar;
Hainele întunecate albe par în strălucire
Şi ei râd cu veselie l-a păharelor ciocnire,
Iară luna ruşinoasă pe sub gene s-uită rar.
 
Haina lungă şi albastră e cusută numa-n stele.
Iară albii sâni de neauă, strălucesc, cu de mărgele
Şi mărgăritare salbă, pe un fir de aur prins;
Păru-i lung de aur galben e-mpletit în cozi pe spate,
Ochii ei căprii se uită la cerescu-i mândru frate
Şi de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins.
 
Înainte de plecare – ea, doinind din frunză, cheamă
Zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiardă sura coamă,
Li îndoaie a lor coarne, pe grumaz îi bate lin
Şi pe frunţi ea îi sărută, de rămân steme pe ele,
Apoi urcă negrul munte, pe şivoaiele de stele,
Lin alunecă ş-alene drumul cerului senin.
 
Îndărătu-acelui munte, infinita întinsoare
E frumoasa-mpărăţie mândră a sântului soare
Şi pe coaste sunt palate, ce din verzile grădini
Strălucesc marmora albă şi senină ca zăpada,
Cu intrări în veci deschise, cu scări netezi, colonade
Lungi de marmure ca ceara în lungi bolte se îmbin.
 
Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lăsate largi perdele,
Mreje lungi de aur rumen – au ţesut ani mulţi la ele
Mâinile surorii albe. Aeru-i de diamant,
El pluteşte-n unde grele de miroase-mbătătoare
Peste văile ca râuri desfăşurate sub soare,
Pe dumbrăvi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.
 
Şi oştiri de flori pe straturi par a fi stele topite,
Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede,
Ca idei scăldate-n aur şi-n colori de curcubeu;
Pe grădinile-nflorite, peste mândrele dumbrave
Norii mişcă sus în ceruri înfoiatele lor nave –
Rostre de jeratec ş-aur, vele lungi de curcubeu.
 
A-mpăratului de soare bolţi albastre şi cu stele
Se ridică-n caturi nalte tot castele pe castele.
Cu fereşti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant,
Cu scosori de albe marmuri, cu covoare de purpură;
Printre mândrele coloane o cântare blând murmură –
E un vânt cu suflet dulce într-un aer de briliant.
 
Şi nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasă.
Ca prin apă cristalină trec cu frunţile frumoase,
Trec a soarelui copile printre aerul cel cald;
A lor păr e ca şi ambra, ca şi crinul a lor faţă,
Abia atinse-s a lor umbre de o tainică roşeaţă –
Auroră trandafirie prin ferestre de smarald.
 
Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate,
Totul e lumină clară, radioasă voluptate,
Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt;
Numai colo în departe şi-n albastră depărtare
Ale zorilor grădini clar se văd strălucitoare,
Cu boschetele de roze şi cu crinii de argint.
 
Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire,
De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire,
Şi din curtea argintie zorile râzânde ies;
Haine verzi şi transparente cuprind membrele rozalbe
Şi în lac ele aruncă roze cu mânuţe albe,
Netezind a lor sprâncene, dând din frunte părul des.
 
Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă,
Se ridică dintre lunci, cu-a ei cupole de ceară
Închegate ca din umbră verde şi argint topit,
Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză,
Monastirea alb-a lunii ce prin lumi va să se-ascunză,
Cu coloane-nconjurate de a viţei-ncolăciri.
 
Ai grădinii arbori mândri cu întunecatul verde
Conjuraţi şi acoperiţi-s cu-iederă ce-n vârf se pierde
Mişcând florile ei albe – flamuri cu-nfloriţii creţi –
Şi în muri de frunzi lucinde, şi în scări de flori pendente
Şi în poduri legănate de zefire somnolente –
Dintr-un arbore într-altul iedera trece măreţ.
 
Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vie,
Struguri vineţi şi cu brumă poamă albă aurie,
Şi albine roitoare luminoasă miere sug;
Caii lunii albi ca neaua storc cu gura must din struguri
Şi la vinul ce-i îmbată pasc mirositorii ruguri
Şi în seara cea eternă veseli nechezând ei fug.
 
Şi în monastirea lunii cu-argintoasă colonadă,
Vezi cum trece ea frumoasă – corpu-i dulce de zăpadă,
Umerii, cu-a lor lumini, par de aur moale blond,
Abia corpul acoperit e de-un gaz moale ce transpare –
Astfel trece ea frumoasă, cu-a ei braţe sclipitoare,
Reflectată-n mii oglinzi de pe muri şi din plafond.
 
Şi-n odăile înalte din frumoasa monastire
Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire
Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni;
Prin grădini cu albe-izvoare sunt a lunii dulci amoruri,
Sau palate argintoase unde zori trăiesc în coruri,
Sau pădurea cea vrăjită cu frumoasele-i regini.
 
Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie;
Într-un loc e zi eternă – seara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai.
 
*
 
Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneaţă, mare,
C-un murmur rostogoleşte a ei valuri gânditoare
Ce mişcându-se adormite merg în marea de amar;
Astfel miile de secole cu vieţi, gândiri o mie,
Adormite şi bătrâne s-adâncesc în vecinicie
Şi în urmă din izvoare timpi răcori şi clari răsar.
 
Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormântă
În a Dunării dulci valuri ce vuiesc şi se frământă,
Trece-un pod, un gând de piatră repezit din arc în arc;
Valurile-nfuriate ridic frunţile răstite,
Şi izbind cu repejune arcurile neclintite,
Gem, picioarele le scaldă la stâncosul lor monarc.
 
Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire.
Soarele orbeşte-n ceruri de a armelor lucire,
Scuturi ard, carele treier şi vuiesc asurzitor;
Iar Saturn, cu fruntea ninsă stând pe steaua-i alburie
Şi-aruncând ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăţie,
Aiurind întreabă lumea: – Şi aceia-s muritori?
 
Colo unde stau Carpaţii cu de stânci înalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se înşir ca mândră oaste,
Munţii ţeapăna lor frunte o suiau-n albastre bolţi;
Stau tăcuţi ostaşii Romei, ridicând fruntea lor lată,
Strălucitele lor coifuri, la stâncimea detunată,
Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colţi.
 
Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă,
Parc-auzi a Mării Negre şi a Dunării revoltă
Şi a lumii-ncheieturi parcă le auzi trăsnind;
Răsculatu-s-a Universul contra globului din aer?
Stelele-n oştiri se mişcă? împăraţii sori se-ncaier?
Moare lumea? Cade Roma? Surpă cerul pe pământ?
 
Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,
Dintre stânci arcuite în gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit –
Şi Zamolxe, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,
Mişcă caii lui de fulger şi-a lui car. Călări pe bouri,
A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.
 
Ca o negur-argintie barba lui flutură-n soare,
Pletele-n furtună-mflate albe ard ca o ninsoare,
Colţuroasa lui coroană e ca fulger împietrit,
Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune,
Cu-a lui mân-arată drumul la oştirile-i bătrâne
Şi de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit.
 
Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare.
Munţii lungi îşi clatin codrii cei antici, şi-n răsunare
Prăvălesc de stânci căciule, salutând întunecat;
 
Iar hlamida lui cea albă zvârle falduri de zăpadă,
Când el braţul îşi ridică strigând stâncilor să cadă,
Mişcând codrii de răsună în imperiul lor urcat.
 
Şi-n zenit opri oştirea-i peste armia romană.
– Decebal! el strigă-n nouri – îi detun, îi iau în goană
Şi Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereastra naltă-ngustă
Şi coroana şi-o ridică către imaginea augustă
Şi se uită cu durere la divinii săi străbuni.
 
Iar pe plaiuri verzi de munte oştile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite –
Rupt e şirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roş.
Pe un trunchi înalt de stâncă chiar cezarul stă-n uimire:
– Ridicaţi semnale urbei înspre-a cerului oştire
Şi strigaţi: Cu noi e Roma! – Codri-adânci şi-ntunecoşi
 
Clocotesc de lungul freamăt şi de-a armelor sunare.
Armia: „Cu noi e Roma! ” Acvilele-i ard în soare
Van din Sarmisegetuza vin săgeţi în roşii ploi,
Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-aramă,
Zeii urlă – stânci se clatin, norii-n fâşii se destramă
Şi pe fulgeri lungi şiroaie curg în munţii rupţi şi goi.
 
Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă,
Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă,
Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe aţintit;
Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste,
Însuşi el a urbei semne le ridică înspre oaste,
Şi de-antica lui turbare tremur norii de granit.
 
Lumea pare răsculată din haotic-adâncime.
Nori se suie-n stâlpi şi-n globuri. Din eternă-ntunecime
Ca să lupte-acuma Joe pe titani i-a liberat;
Şi tunând ei urcă cerul, surpând scările de nouri,
De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind în bouri,
De se năruie văzduhul de-al săgeţilor vărsat.
 
Negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare –
Par un codru sur şi vecinic. Lunci albastre lucitoare
Se deschid ca loc de luptă în păduri de nori ş-argint;
Printre stâlpii suri s-arată coifuri mândru aşezate
Pe pletoase frunţi divine – pavezi de-aur ridicate,
Lănci ce fulgeră în soare, arcuri ce se-ntind în vânt.
 
Joe-ncruntă a lui sprânceană şi ca un copil tresare
Vechiul glob – munţii se clatin, ceruri tremur, marea moare.
E semnalul cel de luptă între-armiile de zei;
Şi Zamolxe frânele lasă cailor lui de jeratic,
Coama lor se umflă-n limbi de-aur – tremur nebunatic,
Bouri daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei.
 
Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave,
Sori şi luni repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armuri ale zeilor romani;
Paşii lor amestec cerul – caii tropotă, iar bouri
Ca de tunete un secol împlu halele de nouri
Şi se frâng scrâşnind în scuturi spadele-albe a lui Vulcan.
 
În zădar, căci neînvinse şiruri lungi de bătălie
Îşi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie:
Neînvinşi ş-unii şi alţii – ş-unii ş-alţi nemuritori.
În zădar Marte s-aruncă spre a sparge şiruri dace
Şi în van fulgeră Joe asupra coifelor audace,
Neclintiţi stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor.
 
Pe un arc de cer albastru în senină depărtare,
Rezemaţi pe lănci şi scuturi, zeii nordici stau în soare,
O eternă auroră răcoreşte lumea lor;
Iar în fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare,
Odin adâncit în gânduri vede-a luptei lungi grandoare
Şi coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzător.
 
Pletele-albe cad c-argintul pe umere-n fir îmbrăcate.
Lin îşi netezeşte barba şi priviri întunecate
Ochii lui cei mari albaştri spre luptaşi au îndreptat;
Freea albă ca zăpada, zveltă, în albastră haină,
Capul ei muiat în aurul pletelor, c-o dulce taină,
Reazemă de-umerii asprii l-al Valhalei împărat.
 
Cântăreţ e uraganul pentru lupta care arde,
Bolta lirei lui e cerul, stâlpi de nori sunt a lui coarde.
Vânturând stelele roşii prin argintul neguros,
Ele lunecă frumoase prin umflarea sântă-a strunii,
Gânduri d-aur presărate în cântările furtunii,
Codri-antici de vânt se-ndoaie şi răspund întunecos.
 
Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor aripe
Lungi şi negre ei întunec soarele. Iară în râpe
Goale şi adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car –
El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale
Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale,
Pe când el cu întuneric peste văi stă temerar.
 
Ochii-olimpicului negri aţintesc cadrul. Cu frică,
Spre-a opri acea privire, dacul manta şi-o ridică.
Caii speriaţi nechează, tremurând ei se înalţă;
C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige în coaste
Şi a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste
Orbită aude glasul părintelui lor rănit
 
Şi-o întorc la fugă; caii, carul rupt în nori răstoarnă,
Din titanicele arcuri ploaie de săgeţi se toarnă,
Nimerind în spate goale pe fugarii cei divini;
Şi răniţi, urlând ei bolta o coboară, ş-o coloră
Cu-a lor sânge care-n râuri ude, roşii, de-auroră,
Împle-a norilor spărturi cu mari lacuri de rubin.
 
Norii fug şi se desfăşur – bolta limpede se-ndoaie.
În zenit stau zeii Romei în auritele lor straie,
Lăncile şi-ncrucişează privind armia din văi;
A lor chipuri luminoase strălucesc frumoase-n soare,
Ei şi-ntorc caii cei falnici şi-auritele lor care
Spre apus – iar roşul soare îi urmează-ncet pe ei.
 
Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale.
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mângâie duios.
 
Se constelă seara. Ziua a fugit în lumea mării
Şi pe culmile de munte focuri au aprins străjerii
Ca şi pete mari de aur n-umbra văilor adânci,
Ele par suspinse-n nouri. Lângă foc străjerii-aruncă
Pe pereţii suri de piatră umbra lor fantastic-lungă.
Armia doarme pe pajişti ridicate şi sub stânci.
 
Sub o stâncă lângă focul ce pereţii îi afumă,
Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui griji numa;
Sub el, văile adânce pline de neguri şi somn.
El privea la focuri roşii şi la stânci de umbră pline;
Ca un clopot clar albastru şi stropit cu mii lumine
Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mândru domn.
 
Amorţit el mişcă limba lui de tunet printre nouri,
Trezea, scăpărând printr-înşii, ale văilor ecouri,
Iar în cârduri cuvioase stelele se mişcă-ncet,
Intră-n domele de neguri argintii, multicoloane;
De-a lor rugă plină-i noaptea. A lor dulci şi moi icoane
Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăştiat.
 
Ale focurilor raze cearcă neguri să străbată
Şi de dungi de lumină umbra văii e tăiată,
Cari trec prin întuneric râuri şi izvoare-albind;
Luminând în ochi de codri, scăpărând pe repezi unde,
Vântul c-o suflare plânsă codrii negri îi pătrunde
Şi vrăjeşte lin din frunze, şi vorbeşte aiurind.
 
Pe un vârf de munte negru rari în lună stau stejarii,
Iar Traian pare că vede răsărind prin ei cezarii,
Salutând a Romei semne cu-a lor mort, adânc surâs;
Şi încet ei trec prin aer, privind lung cetatea dacă,
Binecuvântând oştirea spre apus ei iarăşi pleacă,
A lor şiruri luminoase împlu aerul de vis.
 
Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,
Repezită nalt în aer din prăpastia adâncă,
Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi;
Şi prin arcurile-nguste, făclii roşii de răşină
Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolţi.
 
Şi prin arcuri îndoite la lumini de roşii torţii,
Adunaţi văzu cezarul la cumplita mas-a morţii:
Ducii daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stâlpi şi-n muri,
Luminând halele negre, armuri albe şi curate,
Atârnate de columne, lănci şi arcuri răzimate
De păreţi – pavezi albastre strălucind pe stâlpii suri.
 
Ducii-s nalţi ca brazi de munte, tari ca şi săpaţi din stâncă.
Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă,
Pe-a lor umeri spânzur roşii piei de tigru şi de leu,
Tari la braţ şi drepţi la suflet şi pieptoşi, cu spete late,
Coifuri ca granit de negre au pe frunte aşezate
Şi-a lor plete lungi şi negre pe-umeri cad de semizeu.
 
Cupele – ţeste de duşman – albe, netede, uscate,
În argint, cu toate de-aur prea maestru cizelate –
Şi cu ele-n mână-nconjur lunga masă de granit;
Vor mai bine-o moarte crudă decât o viaţă sclavă
Toarnă-n ţestele măreţe vin şi peste el otravă,
Şi-n tăcerea sânt-a nopţii ei ciocnesc, vorbesc şi râd.
 
Râd şi râsul însenină adâncita lor paloare.
Se sting una câte una faclele mirositoare,
Se sting una câte una vieţile ducilor daci;
De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podeşte
Sala. – Toţi, toţi pân-la unul. Unul încă tot trăieşte,
Arde sânta lui coroană, fulger ochii lui audaci.
 
Luna-n ocean albastru scaldă corpul ei de aur
Luminând culmile sure şi adâncul colcântaur,
Dintru care-ieşit se vâră-n nouri anticul castel;
Decebal (palid ca murul văruit în nopţi cu lună)
Se arată în fereastră şi-şi întinde alba mână
Moartă din flamida neagră ce-l acopere pe el.
 
El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secole pătrunde:
Sufletu-i înaintea morţii lumineaz-a vremii unde;
Gândul lui – o prorocie, vorba lui – mărgăritar;
Şi l-aude valea-adâncă şi l-aud stelele multe.
De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte,
Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar:
 
– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de adânc-căderea.
Pic cu pic secând păharul cu a degradării fiere,
Îmbăta se vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.
 
Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare
Prizărite, tremurânde trec – o lungă acuzare –
Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi.
Voi nu i-aţi lăsat în voia sorţii lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire,
Soarta lor vă e pe suflet – ce-aţi făcut cu ele? Voi!
 
Nu vedeţi că în furtuni vă blastămă oceane?
Prin a craterelor guri răzbunare strig vulcane,
Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,
Prin a evului nori negri – de jeratic cruntă rugă
Către zei – ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă –
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.
 
Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare.
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
 
Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.
 
De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborî-vor în şivoi;
Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea,
Cu cenuşa Romei voastre – moarte legioane – punte.
Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi.
 
Veţi ajunge ca-n tâmpire, în sclavie, degradare.
Pas cu pas cade-n ruşine neamul vostru sânt şi mare:
Că-n iloţi se va preface ginta de-nţelepţi şi crai,
Când barbarii vor aduce delta sântelor lor vise,
Îmbrâncind în întunerec toate cele de voi zise.
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!
 
Astfel zise. în blestemu-i mâna-i albă şi uscată
El o scoate pe fereastră şi coroana-ntunecată
De pe frunte o aruncă în abisul văii-adânci;
Palid, adâncit ca moartea, ca o umbră stă în lună,
Părul lui de vânt se umflă, iară vorbele-i răsună
Şi blestemu-i se repetă repezit din stânci în stânci!
 
Şi uimit stătea Cezarul… Cugeţi tu, pământ? – el zise –
Avem noi în mâni a lumii soarte sau cortegi de vise?
Hotărâţi de-a ta gândire urmăm azi ziua de ieri?…
Şi în ordinele-eterne mişcă asupra-i universul
Oceanele-i de stele. Ce ironic li e mersul!
Cezare! cât pai de mare – şi ce mic în adevăr!
 
Sâmburele crud al morţii e-n viaţă… Şi-n mărire
Afli germenii căderii. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu creşte ruşinoasa-i degradare
Şi nici moartea nu-i trimite neînduratul Dumnezeu.
 
Căci a morţii braţ puternic, când stă viaţa s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-şi dea a lor sentinţă… Şi-n uimire
Cugetă – de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei – şi dacă mor ei – suntem noi nemuritori?…
 
Strănepoţii?… Rupţi din trunchiul ce ni da viaţă fertilă,
Pe noi singuri ne uitarăm printre secole fără de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn…
Exilaţi în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu ruşine chiar de nume,
Multe semne de pieire şi de viaţă nici un semn.
 
Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morţii lor… P-inimi regale şi pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrenţe umilice de sclavi, de cerşitori –
Căci simţiră-n ei scânteia care secole aprinde.
Întronaţi au fost în tronuri arse-n foc… Şi pe-a lor frunte
Pusu-ş-au de fier coroane arse-n foc sfâşiitor.
 
Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaşte; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieţii veche uriaş, puternic lanţ;
Secole lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
Noi murim… ramul din urmă din trupina de giganţi.
 
Când îi cugeţi, cugetarea sufletu-ţi divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secole ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…
Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…
 
*
 
Miază-noaptea în visuri d-iarnă îşi petrece a ei viaţă.
Doarme-n valurile-i sfinte şi-n ruinele-i de gheaţă,
Însoţită de-ani o mie cu bătrânul rege Nord,
Ce, superb în haina-i albă, barba-n vânturi, fruntea ninsă,
Rece suflă-n nori aruncă vocea-i turbure şi plânsă,
Îmbătat de mândre stele şi cântat de-al mării-acord.
 
Reci şi trişti petreceau soţii; iarna-n zilele-i eterne
Văl de-argint peste pustiuri ca linţoliu îl aşterne.
Vânturi reci îs respirarea undelor ce-au amorţit;
Arfa lui prin nouri strigă – inima-i e ger şi gheaţă –
Marea, ca să delireze, vânturi să mugească-nvaţă –
Stelele s-oglindă-n neauă pe pustiul nesfârşit.
 
Dar atuncea când soseşte blândă a miezenopţii oră,
Ceru-albastru ca safirul mândre raze îl coloră
Şi din a Nordului frunte plin se nalţă-astrul polar –
Atunci marea nu răsare printre stânci de vânt gonită,
Vântul pe-aripi nu mai duce pulberea iernii-aurită,
Toate tac când raza-i albă cade-n marea de amar.
 
Şi când steaua se înalţă de pe fruntea lui de rege,
Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o petrece.
De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit
Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine.
Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine,
Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit.
 
Iară fruntea lui uscată stă prin viscole rebele,
Surpând nourii cei aspri şi amestecaţi cu stele –
Jos e-nmormântat de mare, sus e-ncununat de cer;
Atunci luciul mării turburi se aplană, se-nsenină
Şi din fundul ei sălbatec auzi cântec, vezi lumină –
Visul unei nopţi de vară s-a amestecat în ger.
 
Şi în fundul mării aspre, de safir mândre palate
Ridic bolţile lor splendizi, ş-a lor hale luminate,
Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se înşir;
Şi prin aerul cel moale, cald şi clar, prin dulci lumine
Vezi plutind copile albe ca şi florile vergine,
Îmbrăcate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.
 
Albe sunt ca neaua noaptea, faţa înecată-n raze –
Priveşte însuşi cerul dintre nouri să le vază:
Despletit flutură pe-umeri, moale, dulce, părul blond.
Noaptea-n nori visează stele şi se uită-n fund de mare,
Luna lin roşeşte-n faţă de amor şi de mirare,
Se aplană de uimire valu-albastru vagabond.
 
Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur.
Păru-i curge la călcâie ca un lung şi scump tezaur:
E a stelelor regină, e al nopţii meteor.
Ades albă dintre valuri de-a înot marea despică
Şi albastrul blând al mării albul sânilor ridică,
Valurile-n cânt salută sântul apelor odor.
 
Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale,
Şed la mese lungi de piatră zeii falnicei Valhale;
Odin stă-n frunte – cu părul de ninsoare încărcat;
Acolo decid ei moartea Romei şi o scriu în rune,
Presun de argint şi zale pun pe caii ca furtune –
Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat.
 
Şi atunci furtuna mândră dezrădăcinat-a marea.
Ea zvârlea frunţi de talazuri către stelele-arzătoare.
Ridica sloiuri de gheaţă, le-arunca în şanţ de nori,
Vrând să spargă cu ei cerul. – într-un colţ de cer e vară
Şi pe scările de-ivoriu unii dintre zei coboară –
Strălucea-n noaptea bătrână feţele ca palizi sori.
 
Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,
Deschidea portale-albastre mândra şi bătrâna mare.
Desfăcu apele-n două dumnezeilor călări
Şi la ţărm cu stânci rupte de a undelor bătaie
S-adun toţi. Aurul din plete lucea-n luna cea bălaie,
Coifuri străluceau albastre ca lumina sfintei mări.
 
Şi pornesc. Odin ş-aruncă suliţa prin nori de-aramă,
Care trece-un ac de aur într-a cerului maramă,
Arătând pe neauă drumul l-al Italiei pământ.
Ei se duc, se duc prin câmpii aşternuţi cu-albă ninsoare,
Strălucea albastru-oţelul de pe membrele barbare,
Pletele le-umfla furtuna, bărbile sclipeau în vânt.
 
Ei apar pe-un dâmb al Romei – ea dormea sfântă ş-antică.
Peste lumea-i adormită câte-o stea din ceruri pică,
Secole grămădite într-însa dorm ca şi când n-ar fi fost.
Cugetat-aţi vreodată noaptea ce-i lumea întinsă?
Visurile Omenirii, dorurile ei neînvinse
Dorm… dacă ar dormi vecinic – cine-ar şti că ele-au fost?
 
Ţara pare-a fi a lunii mândră, veselă grădină.
Lumina un gând de aur, sus prin nori, luna cea plină,
Roma-n stele străluceşte pe-a ei dâmburi, lângă râu;
Ei privesc urbea eternă, ce pe dealuri lin străluce,
Suliţa pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce.
Odin moare – Tibrul este a Credinţei lui sicriu.
 
*
 
Cum sub stânci, în întuneric, măruntaiele de-aramă
A pământului, în lanţuri ţin legat şi fără teamă
Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav.
Astfel secole de-ntuneric ţin în lanţuri d-umilire
Spiritul, ce-adânc se zbate într-a popoarelor fire,
Spiritul, ce-a vremii fapte, de-ar ieşi, le-ar face prav.
 
Dar de secole fierbe lumea din adâncuri să se scoale.
Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori îşi face cale
Şi îngroapă sub cenuşă creaţiunea unei ţări,
Astfel fiii tari şi tineri unor secole bătrâne
Lumea din încheieturi vor s-o scoată, din ţâţâne
Să o smulgă, s-o arunce în zbucnirea noii eri.
 
Tricolorul plin de sânge e-mplântat în baricade,
Clopotele url-alarmă pe Bastilia ce cade
Şi poporul muge falnic, ca un ocean trezit;
Sfarmă tot şi pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie,
El înalţă firi cumplite, cari-l duc, o vijelie,
Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.
 
Şi prin negrele icoane unor zile fără frâuri,
Unde viaţa e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri,
Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre;
Şi privirea-i sângeroasă s-alintează ca spre pândă:
Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gândeşte e-o osândă –
Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier.
 
Dar el cade – şi s-aşează ale mării nalte unde.
A dreptăţii aspră rază în popor adânc pătrunde,
Zilele de îngrozire s-a contras într-un fantom;
Dar puteri neliniştite, ce trăiesc în adâncime,
Ar vrea ţărmul să-l evadă, să înece cu mărime
Lumea. Ele se concentră în suflarea unui om,
 
Mare, că-i purtat pe umeri de adânci şi mândre vremuri:
Căci gândiri, cari ieşise dintr-a lumii lung cutremur,
El le poartă unite-n frunte şi le scrie pe stindard;
Când în lumea subjugată pentru drepturi ridic-arma,
Arătarea-i salutată de popoare… regi se sfarmă
Şi a gloriei mândre stele într-a lumii noapte ard.
 
Şi de-aceea a lui flamuri le-nsoţesc cu-nsufleţire.
El îi duce la învingeri, el îi duce la pieire.
Cine moare – moare-n cuget c-a rămas trăind în el;
Tot ce-i nobil şi puternic în ăst secol de mândrie
Îl urmează… Căci prin noaptea unei lumi în bătălie
Lin luceşte-eterna pace, luminos şi mândru ţel.
 
Către ţelul care-n noapte le luceşte ca un soare
Ei se duc prin zeci de lupte, urmărindu-l cu ardoare,
Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii,
Steaua-i duce, ei urmează printre veri şi printre ierne,
Până unde-eterna iarnă munţi de neauă-n câmpi aşterne,
Unde crivăţul visează uriaşe vijelii.
 
Ş-atunci Nordul se stârneşte din ruinele-i de gheaţă,
Munţii plutitori şi-i sfarmă şi pe-a câmpurilor faţă
El ridică visuri nalte… volburi mari de frig se văd
Şi trecând peste oştire o îngroapă… Şi cu fală
El ridică drept făclie aurora-i boreală
Peste oştirea-ntroienită în pustiul… de omăt.
 
Nordul m-a învins – ideea m-a lăsat. Şi ca un soare
Vezi că-ncepe a apune într-a secolelor mare,
Aruncând ultima-i rază peste domul d-invalizi.
La apus priveşte lumea în duioasa ei uimire.
N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire
A trăit în el… Cu dânsul cartea lumii iar s-a-nchis.
 
Exilat în stânci sure şi-n titanica-i gândire,
Ca Prometeu ce-a-adus lumii a luminii fericire,
De pe-o piatră el priveşte linguşirea mării-adânci;
Acolo, gonit de soarte şi de gânduri el adoarme,
Cu durere adâncă marea vrea pământul să-l răstoarne
Şi izbea mugind de doliu în mormântul lui de stânci.
 
Sori se sting şi cad în caos mari sisteme planetare,
Dar a omului gândire să le măsoare e-n stare…
Cine-mi măsur-adâncimea – dintr-un om?… nu – dintr-un gând
Neaprofundabil. Vană e a învăţaţilor ghicire.
Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire.
Cât geniu, câtă putere – într-o mână de pământ.
 
Într-un cran uscat şi palid ce-l acoperi cu o mână,
Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună,
Univers, râuri de stele – fluvii cu mase de sori;
Viaţa turbure şi mare a popoarelor trecute,
A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute,
Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori!
 
Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare,
Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana ta… pe om.
 
Fulgeră-n norii de secole unde-ngropi a ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirii nu te caută pe tine?
Eu un om de te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine,
Dar să ştiu – semeni furnicii ce cuteaz-a te gândi?
 
Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramuri de raze,
Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.
 
Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic a ta fiinţă
Şi asupra cugetării-ţi pe mulţi moartea i-a surprins.
 
Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-ţi seamăn ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit din stânci, colo-n aşchii de lemn sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.
 
În zădar trimit prin secole de-ntrebări o vijelie,
Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri de lungi maluri le risip.
 
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite, i-au trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân- l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.
 
Ca s-explic a ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească până-n soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.
 
Cum eşti tu nimeni n-o ştie. întrebările de tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânci se sulev;
Nici un chip pe care lumea ţi-l atribuieşte ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţe o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.
 
Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gândire,
Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,
La enigmele din cari ne simţim a fi compuşi?
Nu!… Tu măsuri intervalul de la leagăn pân- la groapă
În ăst spaţ nu-i adevărul. Orologiul eşti ce sapă…
Tu nedând vreo dezlegare, duci l-a dezlegării uşi.
 
Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei;
În zădar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii
Şi vor cursul să-l abată… Combinaţii iluzorii –
E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei.
 
Nimeni soarele n-opreşte să apună-n murgul serii,
Nimeni Dumnezeu s-apună de pe cerul cugetării,
Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt;
Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,
Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume.
Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.
 
Se-nmulţesc semnele vremii, iară cerul de-nserare
Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare
Şi idei a zeci de secole sunt reduse la nimic;
Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze
Pe-a istoriei câmpie mult iubită şi se lasă
În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic.
 
Spune-o veste cum că-n ţara unde fug a lumii zile
Să trăiască mai departe, strălucite şi copile,
Într-a nopţilor grădini stele cresc în loc de flori;
Unde-n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate,
Zmeii-şi fac din câte-un munte uriaşele palate –
E un lac cu apă vie într-un şes încântător.
 
Cine bea din el nu moare… O, aş bea, să văd anume
C-a venit domnia morţii, sfărâmând bătrâna lume –
Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.
 
Marea valurile să-şi mişte şi să tremure murindă,
Norii, vulturii mariombrii, a lor aripi să-şi aprindă,
Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimii întins cort.
 
Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească
Tunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râurile să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză
Şi să sece-a lumii faţă, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos.
 
Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.
Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie.
Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie
Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? – Nimic!!!
 
Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită,
Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repezită,
Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mi mut?
Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate
Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu mizerii repetate…
Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut.
 
Din agheasma din lacul, ce te-nchină nemuririi,
E o picătură-n vinul poeziei ş-a gândirii,
Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,
Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate.
În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternizate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.
 
Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură –
În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis.

Rezumat extins la poezia Memento mori de Mihai Eminescu

„Memento mori” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, care explorează temele vieții, morții și trecerii timpului.

În prima strofă, poetul vorbește despre natura trecătoare a vieții și despre inevitabilitatea morții. El subliniază faptul că toate ființele vii sunt condamnate să îmbătrânească și să moară, indiferent de statutul social sau de bogăția lor. De asemenea, el subliniază importanța de a prețui fiecare moment al vieții noastre și de a ne bucura de frumusețea și de bucuriile lumii înconjurătoare.

În a doua strofă, Eminescu vorbește despre modul în care trecerea timpului poate schimba lumea și oamenii din jurul nostru. El subliniază importanța de a ne aminti de trecut și de a prețui valorile și tradițiile noastre, precum și de a ne conecta cu trecutul nostru și cu memoria strămoșilor noștri.

În a treia strofă, poetul descrie imagini puternice despre inevitabilitatea morții și despre modul în care aceasta ne poate schimba perspectivele asupra vieții și ale lumii înconjurătoare. El subliniază importanța de a accepta moartea ca o parte naturală a vieții și de a ne pregăti pentru aceasta, într-un mod înțelept și înțelegător.

În ultima strofă, Eminescu vorbește despre necesitatea de a trăi viața noastră într-un mod autentic și de a ne asuma responsabilitatea pentru propriile acțiuni și alegeri. El subliniază importanța de a trăi în prezent și de a ne bucura de fiecare moment al vieții noastre, fără a ne lăsa copleșiți de frică sau de regret.

În concluzie, poezia „Memento mori” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra vieții, morții și trecerii timpului. Aceasta subliniază importanța de a prețui fiecare moment al vieții noastre și de a trăi într-un mod autentic și responsabil, fără a ne lăsa copleșiți de frică sau de regret.