Melancolie de Mihai Eminescu

Un alt fapt interesant despre poezia „Melancolie” este că aceasta se încadrează în categoria poeziilor lirice ale lui Eminescu, care exprimă adesea nostalgia pentru trecutul rural al României și pentru tradițiile și valorile acestei zone. Poezia a fost scrisă într-un moment de mare tristețe pentru poet, sugerând că aceasta poate fi o expresie a dorinței sale de a se întoarce la frumusețea și simplitatea vieții rurale.

În plus, poezia „Melancolie” a fost influențată de filozofia romantică, care punea accentul pe emoții și pe experiența personală a individului. Aceasta adaugă o dimensiune suplimentară poeziei, reflectând interesul lui Eminescu pentru filozofie și pentru studierea gânditorilor romantici europeni.

Poezia „Melancolie” rămâne una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu și este considerată o capodoperă a poeziei lirice românești. Aceasta este o poezie profundă și emoționantă, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Eminescu în fața frumuseții și misterului naturii, dar și a tristeții și a izolării umane.

---

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripii sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Înăuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă carul sub învechitul mur.
……………………………………………………………..
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi carul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine? Parc-am murit de mult.

Rezumat extins la poezia Melancolie de Mihai Eminescu

Poezia „Melancolie” de Mihai Eminescu este o meditație lirică profundă asupra tristeții și a izolării umane. Poezia explorează trăirile poetului în fața disperării și a singurătății, exprimându-și sentimentele prin intermediul naturii și al metaforelor.

Poezia începe prin descrierea unei naturi misterioase și întunecate, cu imagini ale nopții și ale stelelor. Poeții își exprimă admirația față de frumusețea și misterul acestei naturi și își împărtășește cu cititorul propriile sale trăiri și emoții.

În continuare, poetul meditează asupra trecutului și a propriilor sale trăiri. El își exprimă tristețea și disperarea în fața singurătății și a izolării, sugerând că acestea sunt aspecte esențiale ale existenței umane. Poezia este o meditație asupra disperării și a pierderii, o expresie a dorinței poetului de a se întoarce la frumusețea naturii și a vieții rurale.

Poezia culminează cu o serie de meditații asupra naturii umane și a conexiunii dintre om și natură. Poeții își exprimă convingerea că omul trebuie să trăiască în armonie cu natura, pentru a găsi sensul și semnificația existenței sale. Poezia se încheie cu o meditație asupra ideii că natura poate fi văzută ca un refugiu și ca un loc de vindecare pentru sufletul uman.

Poezia „Melancolie” este o meditație profundă asupra disperării și a singurătății umane, a tristeții și a melancoliei. Aceasta este o poezie intens lirică, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Mihai Eminescu în fața frumuseții și misterului naturii. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al relațiilor umane cu natura și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui.

Un fapt divers interesant despre poezia „Melancolie” este că aceasta a fost scrisă în perioada de maturitate a lui Eminescu, când el se concentra mai mult pe meditații filosofice și metafizice. Poezia reflectă faptul că Eminescu a suferit de tulburări emoționale și de o puternică tristețe, care se regăsesc în această poezie.