Mănuşa de Mihai Eminescu

Poezia „Mănușa” de Mihai Eminescu a fost scrisă într-un moment de frustrare și disperare, în timp ce autorul se afla la Viena, în perioada în care își căuta un loc de muncă și se confrunta cu dificultăți financiare. Poemul reprezintă o metaforă pentru mâna întinsă în căutarea ajutorului și a protecției, iar autorul însuși a folosit manusi pentru a-și proteja mâinile în timp ce căuta un loc de muncă.

De asemenea, se consideră că această poezie a fost dedicată prietenei sale, Veronica Micle, care l-a încurajat să continue să scrie și să persevereze în ciuda dificultăților.

---

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.

Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.

Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.

Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare –
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.

O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:
„Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!”

Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. –
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
„Doamna mea, o mulţumire ca aceasta n-o mai voi!”
Şi-o lăsă numaidecât.

Rezumat extins la poezia Mănuşa de Mihai Eminescu

Poezia „Mănușa” a fost scrisă de Mihai Eminescu și a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în ianuarie 1883. Această poezie reprezintă o înduioșătoare pledoarie pentru înțelegerea și iertarea greșelilor celor dragi.

Poezia începe cu descrierea unei mănuși purtate de o femeie dragă, dar care a murit, iar apoi poetul își amintește momente frumoase petrecute împreună cu aceasta. În cele din urmă, poetul își exprimă dorința de a-și vedea dragostea iertată de Dumnezeu pentru greșelile pe care le-a făcut.

Poezia este scrisă într-un stil simplu, dar profund emoțional, iar metafora mănușii reprezintă simbolul iubirii pierdute și al dorinței de a o recupera, de a o face din nou prezentă în viața sa. De asemenea, poezia abordează tema iertării, a acceptării greșelilor celorlalți și a dorinței de a merge mai departe în ciuda pierderii.

„Mănușa” este considerată una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste scrise de Mihai Eminescu și a devenit o poezie emblematică a literaturii românești.