M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire de Mihai Eminescu

„Poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire” este una dintre cele mai cunoscute poezii de dragoste scrise de Mihai Eminescu. În această poezie, poetul vorbește despre suferința de dragoste și despre dorința de a uita o iubire trecută. Poezia este compusă din șase strofe cu rime încrucișate, iar tonul ei este nostalgic și trist.

Un fapt interesant despre această poezie este că există mai multe variante ale ei, unele dintre ele cu versuri diferite sau cu ordinea versurilor schimbată. De asemenea, au existat speculații că poezia ar fi fost inspirată de o iubire neîmplinită a lui Eminescu pentru o femeie numită Veronica Micle, cu care a avut o relație tumultoasă. Cu toate acestea, nu există dovezi concrete în acest sens, iar poezia poate fi interpretată și ca o expresie generală a suferinței de dragoste.

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!
Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti.
Demonic-dureroasă era acea simţire –
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări…
Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat
Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat.
 
Şi Dumnezeu te ştie… Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă;
Şi părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge până la şale în unde luminoase;
Şi vorba ta e vie şi ochiul languros
Şi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;
Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşeală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.
 
Şi ştii, nefericito, că ochiul tău m-atrage
Ca un magnet – şi totuşi în taină îl respinge.
Credeam întâia dată că te iubesc – şi-n urmă totuşi simt
Că sângele meu este duşman la al tău sânge.
Ah! cine m-a pus oare să-ţi spun într-un ceas rău
Că te iubesc… Iubirea de suflet nu te stinge
Cum stinge-astă simţire – ca şi o piază rea –
Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.
Dar am lăsat eu iute al fiinţei tale cerc.
Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată…
Prezenţa ta vreodată în viaţa-mi n-am să cerc –
Căci de o dureroasă beţie mă îmbată.
Nu ştiu nici ce gândiri am, nu ştiu nici unde merg
Şi simt că toată firea îmi e întunecată…
Ai fi ucis şi capul şi inima din mine
Dacă-n a tale laţuri eu m-aş fi prins mai bine.
 
Cuvântu-mi pentru tine nu avea înţeles,
Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.
Cu cât-amărăciune îţi răspundeam ades,
Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi
Şi printr-o nedreptate părea că mă răzbun
Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.
Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici
Şi sunt ca două note cu totul discordante…
 
Cu tine numai în lume putere-aş fără milă
Să fiu… Căci tu pe mine m-ai făcut slab şi moale,
Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile…
M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale…
Dar nici nu eşti femeie… Un demon tu îmi pari,
Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cumplită răceală.
Fără nici o armonie e toată viaţa ta;
Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea.
 
Cum mulţămesc eu sorţii că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit.
Acele nopţi turbate de doruri şi suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât!
Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi
Şi în tăcere îmblu prin norii cei deşerţi.
 
Şi în fereastră vântul cu degetele pare
Că bate lin şi dulce şi vâjâie încet;
Urechea iar îmi sună în linişte şi iară
Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiat!
În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,
Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai speriat
Din tainica lor umbră… şi sufletu-ţi fierbinte
Abia-mi mai e o slabă aducere aminte…

Rezumat extins la poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire de Mihai Eminescu

Poezia „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire” de Mihai Eminescu este o creație romantică, caracterizată prin tonalitatea melancolică și expresia profunzimii sentimentelor poetului. Aceasta este o poezie în proză, formată dintr-o singură frază, care reflectă durerea poetului pentru femeia iubită care l-a înșelat.

În prima parte a poeziei, Eminescu îi reproșează iubitei sale că l-a chinuit cu vorbe de iubire și promisiuni pe care nu le-a îndeplinit niciodată. El se simte trădat și părăsit, și afirmă că, în timp ce el o iubea cu adevărat, ea se juca cu el și îl rănea cu fiecare cuvânt. În ciuda acestor sentimente negative, el nu poate să o uite și încă o iubește, dorindu-și să o vadă și să o țină în brațe încă o dată.

În a doua parte a poeziei, Eminescu face referire la natură, comparând starea sa de spirit cu schimbările de anotimpuri și cu trecerea timpului. El simte că adevărata lui iubire a fost trădată și că viața sa este acum goală și fără sens. În final, poetul își exprimă dorința de a muri și de a-și găsi pacea în moarte.

Poezia transmite o puternică dorință de iubire și suferință, reprezentând lupta emoțională a poetului pentru a-și depăși durerea și pentru a-și găsi pacea interioară.