Lumea îmi părea o cifră … de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Lumea îmi părea o cifră …” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă în perioada de început a activității poetice a lui Eminescu și a fost publicată pentru prima dată în anul 1870, în revista „Convorbiri literare”. Deși poezia nu a primit o atenție prea mare din partea criticii literare în acea perioadă, ea a devenit ulterior una dintre cele mai reprezentative poezii ale lui Eminescu și un simbol al lirismului său profund și melancolic.

Poetul a continuat să își reia tematica tristeții și a destrămării lumii interioare în multe alte poezii ulterioare, care au devenit celebre și i-au adus o recunoaștere internațională ca fiind unul dintre cei mai importanți poeți români ai tuturor timpurilor.

---

Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi,
Măşti, ce râd după comandă, cari ies de după porţi
Şi dispar – păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu
Şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;
Mă zbăteam dorind viaţă, cu ce sete eu cătam
Precum cel ce se îneacă se acaţă de-orice ram.

Dibuit-am în ştiinţe, în maxime, în poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.
N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc
Până când… blestem momentul! până ce-a fost să te-ntâlnesc.
Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:
De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg.

Eram mândru – înjosirea, ba sclavia mă înveţi:
Mă dispreţuiesc pe mine… ce mai are astăzi preţ?
Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic
Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,
Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult
Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;
Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?
Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu.

Rezumat extins la poezia Lumea îmi părea o cifră… de Mihai Eminescu

Poezia „Lumea îmi părea o cifră …” de Mihai Eminescu este un poem liric care exprimă sentimentul de singurătate și destrămarea lumii interioare a poetului.

În prima strofă, poetul își exprimă tristețea și dezamăgirea față de lumea din jurul său. El simte că această lume este lipsită de sens și că totul este lipsit de valoare, făcând referire la lumea ca fiind „o cifră fără de rost”. Poetul se simte singur și departe de tot ceea ce îi este drag.

În a doua strofă, poetul face referire la o iubire pierdută și la dorința sa de a o reîntâlni. El simte că această iubire este singurul lucru care îi poate aduce alinare și bucurie. Cu toate acestea, poetul simte că iubirea sa este departe și că nu poate fi găsită nicăieri.

În strofa a treia, poetul face referire la trecerea timpului și la efemeritatea vieții. El simte că viața este trecătoare și că tot ceea ce a iubit și a prețuit este destinat să dispară. Poetul simte că este prins într-un cerc vicios, unde toate lucrurile se schimbă și dispar.

În ultima strofă, poetul se întoarce către natură pentru a-și găsi alinarea și pentru a-și vindeca suferința. El se simte atras de natură și de frumusețea ei, simțind că aceasta este singurul lucru care îi poate oferi un refugiu de la singurătate și destrămarea lumii sale interioare.

În concluzie, poezia „Lumea îmi părea o cifră …” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra singurătății și destrămării lumii interioare a poetului. El simte că este izolat și departe de tot ceea ce îi este drag și că viața este trecătoare și efemeră. Cu toate acestea, poetul găsește alinare în frumusețea naturii și simte că aceasta este singurul lucru care îi poate aduce pacea și bucuria.