Lasă-ţi lumea ta uitată de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Lasă-ți lumea ta uitată” de Mihai Eminescu este că aceasta este inspirată din viața personală a autorului. Se spune că Eminescu a scris această poezie în perioada în care se afla în străinătate și se simțea foarte singur și izolat. El își dorea să se întoarcă în România și să își regăsească fericirea alături de persoana iubită, Veronica Micle.

Poezia sugerează dorul și suferința lui Eminescu pentru Veronica, care a fost o sursă importantă de inspirație pentru poeziile sale. „Lasă-ți lumea ta uitată” este considerată una dintre cele mai emoționante poezii ale lui Eminescu și a devenit un simbol al dorului de persoana iubită în literatura română.

---

Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.
 
Vin’ cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
 
Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
 
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.
 
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag.
 
Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
 
Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.
 
Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
 
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le sfarmă
Şi visând o întreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.
 
De-al tău chip el se pătrunde
Ca oglinda îl alege –
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se-nţelege.
 
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
 
E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi,
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
 
Numai luna printre ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.

Rezumat extins la poezia Lasă-ţi lumea ta uitată de Mihai Eminescu

„Lasă-ți lumea ta uitată” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, care abordează tema iubirii și a dorului de persoana iubită. Poezia este caracterizată prin imagini poetice puternice și sugestive, care surprind sentimentele și starea de spirit a personajului principal.

În prima strofă, autorul descrie o lume de vis, care pare să fie departe de realitatea crudă și lipsită de farmec a lumii cotidiene. El sugerează că personajul principal își dorește să se izoleze de lumea exterioară și să se concentreze pe lumea interioară, în care domnește iubirea și frumusețea.

În a doua strofă, autorul explorează ideea că personajul principal își petrece timpul meditând și visând la persoana iubită, deși aceasta pare să fie departe de el. El sugerează că personajul principal este cuprins de dor și de tristețe și că își dorește să se elibereze de această suferință și să își găsească alinare în lumea viselor.

În a treia strofă, autorul sugerează că personajul principal este conștient de faptul că lumea sa de vis nu poate fi realizată și că este obligat să se întoarcă la realitatea dură și neplăcută a lumii exterioare. El sugerează că personajul principal își dorește să se izoleze și să-și găsească liniștea interioară, dar că este conștient că aceasta este o utopie și că trebuie să se întoarcă în lumea reală.

În ultima strofă, autorul concluzionează poezia sugerând că personajul principal este un simbol al iubirii și al dorului de persoana iubită. El sugerează că iubirea este cea care dă sens vieții și că persoana iubită este singura care poate aduce fericire și împlinire în viața noastră. Eminescu își exprimă admirația pentru valorile iubirii și își îndeamnă cititorii să își cultive spiritul de empatie și de solidaritate pentru a se susține unii pe alții în momentele dificile ale vieții.

În concluzie, poezia „Lasă-ți lumea ta uitată” de Mihai Eminescu este o poezie puternică și sugestivă, care abordează tema iubirii și a dorului de persoana iubită. Eminescu sugerează că iubirea este cea care dă sens vieții și că persoana iubită este singura care poate aduce fericire și împlinire în viața noastră.