La o artistă de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „La o artistă” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost publicată postum, în anul 1884, în revista „Convorbiri literare”. Poezia a fost descoperită în manuscrisele lui Eminescu de către prietenul și colaboratorul său, Ioan Slavici, care a decis să o publice pentru a-i aduce un omagiu poetului.

De asemenea, poezia „La o artistă” este considerată una dintre cele mai frumoase ode scrise de Mihai Eminescu, în care el exprimă admirația și respectul față de pasiunea și talentul artistei, dar și teama că aceasta se va pierde în căutarea perfecțiunii. Poezia a rămas una dintre cele mai iubite și citate poezii ale lui Eminescu, fiind adesea folosită în diferite contexte culturale și artistice.

De-a lungul timpului, poezia „La o artistă” a devenit un simbol al sensibilității artistice și al pasiunii pentru artă, inspirând numeroși artiști și creatori din întreaga lume. Aceasta a fost adaptată în diferite forme artistice, cum ar fi muzica și filmul, și a rămas o sursă de inspirație pentru cei care își caută vocea și stilul propriu în arta lor.

---

Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar,
 
Iar tu, interpretă-a cereştilor plângeri,
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
Pe valul amar.
 
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ş-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria –
Şi-n tine revede sublimul său vis.
 
Ca dulci gânduri de poet.
 
Sau ca lira sfărâmată,
Ce răsgeme-ngrozitor,
Când o mână îngheţată
Rumpe coardele-n fior,
Astfel mâna-ţi tremurândă
Bate-un cântec mort şi viu,
Ca furtuna descrescândă
Care muge a pustiu.
 
Eşti tu nota rătăcită
Din cântarea sferelor,
Ce eternă, nefinită
Îngerii o cântă-n cor?
Eşti fiinţa-armonioasă
Ce-o gândi un serafin,
Când pe lira-i tânguioasă
Mâna cântecul divin?
 
Ah, ca visul ce se-mbină
Palid, lin. încetişor,
Cu o rază de lumină
Ce-arde geana ochilor;
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor
Dispărând divinizată,
Răpişi sufletu-mi în dor.

Rezumat extins la poezia La o artistă de Mihai Eminescu

Poezia „La o artistă” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu și este o oda dedicată unei artiste aflate în căutarea perfecțiunii în artă. Prin intermediul cuvintelor sale, vocea lirică își exprimă admirația și respectul față de pasiunea și talentul artistei, dar și teama că aceasta se va pierde în căutarea perfecțiunii.

Poezia începe cu o descriere a artistei, care este prezentată ca fiind îndrăgostită de arta ei și aflată mereu în căutarea perfecțiunii. Vocea lirică o descrie ca pe o ființă sensibilă și creativă, care este mereu deschisă la nou și la îmbunătățiri.

În continuare, vocea lirică exprimă admirația sa pentru talentul și pasiunea artistei și o încurajează să-și urmeze visul de a deveni un maestru în arta sa. El îi amintește că talentul și pasiunea sunt cele mai importante elemente ale artei și că trebuie să-și păstreze aceste calități și să nu se lase absorbită de căutarea perfecțiunii.

În partea a doua a poeziei, vocea lirică se adresează direct artistei și îi reamintește că arta este o formă de exprimare a sinelui și că trebuie să-și găsească vocea și stilul propriu. El îi oferă încurajări și îi exprimă speranța că va reuși să devină un maestru al artei sale, dar și că va reuși să păstreze intactă pasiunea și sensibilitatea care o definesc.

În final, vocea lirică exprimă admirația sa față de arta și talentul artistei și își exprimă dorința de a vedea cum aceasta își dezvoltă și își exprimă propriul stil și voce.

În concluzie, poezia „La o artistă” este un poem liric profund și expresiv despre pasiunea și talentul în artă și despre căutarea perfecțiunii. Vocea lirică își exprimă admirația și respectul față de artistă și îi oferă încurajări și sfaturi pentru a-și urma visul de a deveni un maestru în arta sa. Poezia este un exemplu de virtuozitate poetică și de profunzime emoțională, care îl plasează pe Mihai Eminescu în rândul celor mai importanți poeți români ai secolului al XIX-lea.