La moartea principelui Ştirbey de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „La moartea principelui Ştirbey” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost publicată inițial sub pseudonimul „Manuel Chrysoloras”. Acest pseudonim a fost folosit de către Eminescu în perioada în care a scris articole și poezii pentru revista „Convorbiri literare”, în care a fost implicat în anii 1874-1877.

Deși pseudonimul „Manuel Chrysoloras” a fost folosit pentru a proteja identitatea lui Eminescu, care se temea de cenzură și de represalii din partea autorităților, poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate poezii ale sale. Astăzi, poezia „La moartea principelui Ştirbey” este considerată una dintre cele mai importante elegii ale literaturii române și o capodoperă a poeziei eminesciene.

Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă
Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,
Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă,
Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin.
 
Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română,
Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,
Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină
Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ…
 
A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,
Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,
Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,
Decât cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormânt.
 
Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?
Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?
Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?…
– Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!…

Rezumat extins la poezia La moartea principelui Ştirbey de Mihai Eminescu

„La moartea principelui Ştirbey” este una dintre cele mai cunoscute poezii de Mihai Eminescu. Acest poem este o elegie în memoria prințului Barbu Dimitrie Știrbei, care a murit la vârsta de doar 29 de ani, în urma unei boli incurabile. Poezia exprimă regretul și tristețea profundă a autorului față de pierderea unui om tânăr și talentat.

Poezia începe cu o descriere poetică a morții și a durabilității acesteia, subliniind că „moartea este un vis etern”. Autorul exprimă sentimentul de tristețe și suferință care îl copleșește la aflarea veștii despre moartea prințului Știrbei, numind-o „rău de negrăit”.

În continuare, Eminescu descrie figura prințului, subliniind calitățile sale și amintind de gloria și faima sa, precum și de moștenirea culturală pe care a lăsat-o în urma sa. El se referă la prinț ca la un „tânăr Titan”, care a avut o viață scurtă, dar plină de realizări.

În partea a doua a poeziei, autorul vorbește despre natura trecătoare a vieții umane și despre faptul că moartea este un lucru inevitabil pentru toți oamenii. El subliniază faptul că viața și moartea sunt două fețe ale aceleiași monede și că fiecare dintre ele are un scop și o semnificație în viața noastră.

În finalul poeziei, autorul își exprimă profundul regret și tristețea sa față de moartea prințului Știrbei, subliniind că lumea a pierdut un om de mare valoare și că acesta va fi mereu regretat și iubit. El se referă la prinț ca la un simbol al nobleții și al curajului, care a luptat pentru ideile și valorile sale, și își exprimă speranța că acestea vor fi preluate și continuare de către alți oameni.

În concluzie, poezia „La moartea principelui Știrbei” de Mihai Eminescu este o elegie emoționantă în memoria unui om tânăr și talentat. Poezia ne învață că viața este trecătoare și că moartea este inevitabilă, dar că valorile și ideile noastre pot supraviețui și pot fi continuare de către cei care rămân în urma noastră.