La moartea lui Eliade de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „La moartea lui Eliade” de Mihai Eminescu este acela că aceasta a fost una dintre primele elegii scrise de poet, fiind dedicată memoriei unui prieten și coleg de breaslă. Eminescu a scris poezia la vârsta de 39 de ani, la doar câțiva ani înainte de a-și pierde și el viața într-un spital din București.

De asemenea, poezia a fost publicată pentru prima oară în ziarul „Convorbiri literare” din anul 1889, imediat după moartea lui Eliade. Ea a fost foarte bine primită de publicul vremii și a fost considerată un omagiu frumos și emoționant adus unui mare talent literar și cultural al epocii.

În prezent, poezia „La moartea lui Eliade” rămâne un exemplu notabil de elegie și de meditație asupra fragilității și trecerii efemere a vieții. Ea sugerează importanța de a aprecia și de a prețui oamenii talentați și valoroși din viața noastră și de a le păstra amintirea și spiritul vii și veșnici în sufletul nostru.

În plus, poezia „La moartea lui Eliade” a devenit o sursă de inspirație și de citare pentru mulți alți scriitori și poeți români din perioada modernă și contemporană, demonstrând astfel impactul și valoarea literară a operei lui Eminescu în cultura și literatura română.

---

Tăceţi! Cearta amuţească – E-o oră grea şi mare
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind,
Când prin a vieţii visuri – oştiri de nori – apare
A morţii umbră slabă cu coasa de argint.

Tăceti! Cum tace-n spaimă a Nordului popor,
Când evul asfinţeşte şi dumnezeii mor.
Aducaţi-vă aminte de-acele nalte poze
De frunţile-n lumină a vechilor profeţi,
Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi roze
Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreţ
Şi-n fruntea unui popol pierdut în chin – e Moze,
Şi sufletul lui mare, adâne şi îndrăzneţ,
Prevede că din sânul pierdutului popor
E viitorul lumii şi-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine,
Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri,
Corpul i-l poartă-ntregul pustiu fără de fine,
O ginte-ntreagă poartă a lui învăţături,
Ca-nmormântată-n secoli cenuşa lui rămâne,
Dar spiritu-i sfăramă înalţii, vechii muri
De Iericho – şi-n gânduri şi-n biblia lui scrisă
Viaţa-ntreagă mare-a unui popor e-nchisă.

Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară,
Un glas de deşteptare adânc a răsunat,
O stea a supt puternic eclipsa cea solară,
Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,
O arfă de aramă cu coarda temerară
Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat,
Ca gIasul Providenţei din stinsele decade,
Astfel s-auzi glasu-ţi, bătrâne Eliade!

O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginţii puternic viitor.

El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,
Valuri care în ceartă se scutură si mor,
Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist
În limba inspirată-a unui evanghelist.

Inima lui cea mare menită fu de soartă
Să nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat,
Alstfel în fundul negru, adânc din marea moartă,
Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,
Vulcan puternic, care cutremur în el poarta,
Cu razele-i de flacări ar fi acufundat,
Pân’ ce deodată mândre, gândirile-i irump
Pin undele greoaie, pin apele de plumb.

Rezumat extins la poezia La moartea lui Eliade de Mihai Eminescu

„La moartea lui Eliade” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în anul 1889, la moartea poetului și publicistului Iosif Vulcan Eliade. Poezia este o elegie, adică o compoziție poetică tristă și lamentabilă, scrisă pentru a-și exprima durerea și regretul în legătură cu moartea unui prieten și coleg de breaslă.

Poezia începe cu o descriere a unui peisaj de iarnă, care sugerează faptul că viața este fragilă și trecătoare, așa cum se întâmplă și cu anotimpurile. Eminescu folosește această imagine pentru a sublinia trecerea efemeră a vieții și pentru a sugera că moartea lui Eliade este o pierdere ireparabilă.

În continuare, poetul își exprimă durerea și tristețea în legătură cu moartea lui Eliade, subliniind faptul că acesta a fost un om deosebit și un talent remarcabil în lumea literară românească. Eminescu își exprimă aprecierea pentru personalitatea lui Eliade și pentru contribuția sa la dezvoltarea culturii și literaturii române, sugerând că moartea sa lasă un gol imens în lumea culturală a vremii.

În final, poetul se adresează direct lui Eliade, sugerând că acesta va rămâne mereu în memoria și în sufletul celor care l-au cunoscut și apreciat. El subliniază faptul că moartea este doar un trecător eveniment în viața unui om și că spiritul și amintirea lui Eliade vor rămâne mereu vii și veșnice.

În ansamblu, „La moartea lui Eliade” este o poezie profundă și emoționantă, care explorează tema fragilității și trecerii efemere a vieții și a omului în fața morții. Prin versurile sale elegante și pline de sensibilitate, Eminescu reușește să-și exprime durerea și regretul în legătură cu moartea lui Eliade și să sugereze că amintirea acestuia va rămâne mereu vie și veșnică. Poezia rămâne un exemplu notabil de artă poetică și de meditație asupra trecerii și fragilității vieții și un omagiu adus unui mare talent literar și cultural al epocii.