Poezia „Între nouri și-ntre mare” a fost publicată postum, în volumul „Opere” al lui Mihai Eminescu, după moartea poetului. Este o poezie emblematică pentru temele sale preferate, precum natura, marea și cerul. De asemenea, se remarcă stilul romantic al lui Eminescu, cu imagini puternice și metafore poetice. Poezia a fost adesea interpretată ca o meditație asupra condiției umane și a luptei pentru libertate și autodeterminare.
Între nouri şi-ntre mare
Zboară paseri călătoare –
Cum nu pot şi eu să zbor
Să mă iau pe urma lor!
Şi departe de la maluri
Trec corăbii peste valuri,
Trec cu pânze lucitoare
Şi se pierd în depărtare.
Cum nu am aripi să zbor,
Să mă iau pe urma lor!
Că m-aş duce, tot m-aş duce,
Dor să nu mă mai apuce,
Peste undele cu spume,
Peste mare, peste lume;
Ş-aş vedea cum trec cu toate,
Rânduri-rânduri arătate,
Înnegrirea malurilor,
Strălucirea valurilor,
Stolul rândunelelor,
Tremurarea stelelor –
Poate că mi-ar fi mai bine,
Poate te-aş uita pe tine.
Alei puică, alei dragă,
Cumu-i frunza cea pribeagă
E viaţa mea întreagă,
Căci dragostea ta mă strică
De nu m-aleg cu nimica;
Viaţa trece, frunza pică,
Trece fără mângâiere,
Ca izvorul de durere,
Trece şi se prăpădeşte,
Arde şi se mistuieşte,
Fără noimă, fără rost,
Bine-ar fi, să nu fi fost.
Vai de-acela ce iubeşte
Şi nu se învredniceşte
Să câştige ce-a dorit,
Să fie-a lui ce-a iubit.
Puica cea dezmierdăcioasă,
Din ochi negri mângâioasă,
Puica ademenitoare,
Din ochi negri visătoare,
Dragostea de puiculiţă
Cu guşa de porumbiţă,
Cu guriţa mititea,
Cu gropiţe lângă ea,
Cu zâmbirea ei cu haz,
Cu gropiţe în obraz,
Şi cu dragostea în ochi
De mă tem să n-o deochi.
Noaptea când te-nchipuiesc
Îmi vine să-nnebunesc,
Iară ziua aş lua
Lumea-n cap de jelea ta.
Norilor, o, norilor,
Unde-i ţara florilor?
Unde ea acum trăieşte,
Iară câmpul înverzeşte
Şi codrul văzând-o creşte;
Şi când trece prin grădină
Toţi copacii i se-nchină
Şi încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească –
Căci văzând-o, toată ţara
Crede că e primăvara.
Rezumat extins la poezia Între nouri şi-ntre mare de Mihai Eminescu
Poezia „Între nouri și-ntre mare” de Mihai Eminescu este o creație poetică de o mare intensitate lirică, în care poetul explorează în profunzime tema iubirii neîmpărtășite și a suferinței adânci pe care o poate provoca aceasta.
Poezia începe cu imaginea unei femei care privește îndepărtat spre mare și își exprimă dorința de a fi undeva între nouri și mare, într-un loc unde nu ar mai exista durere și suferință. Această imagine poetică este urmată de un monolog interior al femeii, în care aceasta își mărturisește durerea provocată de iubirea neîmpărtășită. Ea se simte abandonată și pierdută, chinuită de gândul că nu va mai fi niciodată iubită de cel pe care îl iubește.
Poezia este o meditație profundă asupra sentimentelor de iubire și pierdere, exprimate prin metafore intense și imagini poetice puternice. Eminescu folosește natura ca sursă de inspirație și creează o atmosferă de tristețe și nostalgie prin descrierile sale poetice.
În final, poezia se încheie cu o imagine de mare și cer, care reprezintă un simbol al libertății și al eliberării de durere. Deși femeia rămâne încă prizoniera suferinței sale, poetul sugerează că poate exista o cale de ieșire din această stare de durere și tristețe.
În ansamblu, poezia „Între nouri și-ntre mare” este un exemplu remarcabil de poezie romantică, care explorează teme profunde și universale, cum ar fi iubirea, suferința și libertatea. Prin mijloacele sale poetice, Eminescu transmite o emoție puternică și creează o experiență poetică intensă pentru cititor.
Informații adiționale despre Mihai Eminescu
Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu pe povesti-online.com. Citește mai mult despre Mihai Eminescu pe Wikipedia în limba Română.
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte. Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).