În vremi demult trecute… de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „În vremi demult trecute…” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost considerată o poezie emblematică pentru mișcarea literară numită Junimea, care a avut o mare influență asupra dezvoltării literaturii române din secolul al XIX-lea. Junimea a promovat ideea că literatura română trebuie să se inspire din cultura europeană și să promoveze valorile universale.

Poezia lui Eminescu a fost văzută ca un exemplu de poezie modernistă, care a încorporat elemente ale culturii europene și a promovat ideea că poezia poate fi o formă de evocare a trecutului și de comunicare a valorilor universale.

De asemenea, poezia a fost adesea interpretată ca o reflectare a stării de spirit a autorului, care a trăit într-o epocă marcată de schimbări și de dezvoltare rapidă și care a fost preocupat de sensul vieții și al existenței umane.

---

În vremi demult trecute, când stelele din ceruri
Erau copile albe cu părul blond şi des
Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc-adevăruri,
Când gândul era pază de vis şi de eres,
Era pe lumea asta o mândră-mpărăţie
Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.
 
Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,
Şi mâna lui zbârcită, uscată însă tare,
A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.
Şi ţările-nflorite şi-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mişca.
Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.
 
În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară
Şi-ntind umbre cu miros pe-a sălii întins rond,
Acolo sta-mpăratul… – boierii lui de sfat –
Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat.
 
Ca aripi de lebede mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe umerii-cădea
Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea;
Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase,
În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem –
Părea c-aşteaptă a morţii întunecos problem.
 
Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare,
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare,
Cărunţi, cu bărbi albe pe pieptul cel tăcut;
Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.
Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.
 
Deodată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
În curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mişcându-se-miit.
Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfăşurate tremur la zgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură… dar răspicat şi blând
Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurând.
 
– Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână.
Din oase şi din vine a stors a vieţii suc
Şi slabă şi uscată e împărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânci pe tronu-mi mă usuc,
Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece-agheasmă moartea fruntea mea o sfinţeşte
Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.
 
Şi sufletu-mi pân-n-a-ntins umflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort,
Rog cerul să-nmulţească hotarnicele clipe,
S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port –
Pe-a fiului meu umeri voi pune pân- trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.
 
Dar viaţa are multe alunecuşuri rele,
Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Şi frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Căci zilele-unui rege primejdii au în ele –
El poate să aleagă-a plăcerilor şirag
Ş-atunci devine umbră – pe mână de mişei
Cad frâiele şi dânşii duc lumea cum vor ei.
 
Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur – eu voi ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete
Ce strâng în lanţ de roze a cugetării cerc;
Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg –
Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis,
Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.
 
De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oră
V-am adunat, pe-al vieţii-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară
Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.
 
În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune.
Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput.
Trecutul… viitorul el poate-a ţi le spune;
Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput
Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nveţe
Cari cărări a vieţii-s deşarte, cari măreţe.
 
Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumii căi.
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară,
În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iară,
Să nu poată s-oprească gândirea celor răi.
Şi cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie,
Acela acel munte pe jos trebui să-l suie.
 
Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!
Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal!
Cu ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite,
C-o frunte-n bucle-şi pierde puternicu-i oval –
Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i ţintit el.
Stă rezemat de pragul auritului portal:
A tatălui său vorbă aude şi se-nchină –
Un semn că se supune măsurii ce-o destină.
 
S-apropie cu pasuri modeste, line, rare
Şi umil îngenunche pe treapta de la tron:
– Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare,
Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,
M-oi duce pân-la poala a muntelui Pion
Ş-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui,
Ca gândurilor mele aripi să le pui.
 
Aripi, ca să ştie ce e deşertăciunea:
Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin,
Ca pasul vieţii-mi toate să-l ducă-nţelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini,
Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,
Să n-ascult decât glasu-adevărului senin;
Şi sarcina vieţii-mi să fie cât de grea,
Voi şti s-urmez, părinte, cu râvnă calea ta.
 
Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul şi negrul lui talar,
Privirea lui o-nalţă pe-a cerului câmpie
Şi cugetul lui zboară în lumi fără hotar.
Şi gând cu gând se-mbină în lungă reverie,
Şi buzele-i se mişcă c-un zâmbet blând, amar,
Şi sufletul îl împlu dorinţe nemărginite,
Ca marea de adânce cu valurile uimite.
 
Ce sufletu-i doreşte se-ntreabă şi nu ştie,
Se uită-n stele, în lună, ce ca un vis de-argint
Cu faţa ei cea blondă lungi nourii sfâşie
Şi visuri lungi gândirea i-o-mbată şi i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mângâie
Şi neteda lui frunte o-atinge tremurând –
Şi gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprindă,
Cu el să zboare-n ţara steloasă şi întinsă.
 
„Spun mite – zice singur – că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea,
Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea;
De-aceea întreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume
Din marea cea albastră, care e steaua mea?
E-acel trandafir roşu, ce mut-duios-uimit
Luceşte-un gând de aur deasupra-mi în zenit?
 
Un om se naşte – un înger o stea din cer aprinde
Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în om el le întinde
Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieţii, de cer steaua depinde
Şi umblă scriind soarta a omului născut.
Când moare a lui suflet, aripile şi-a-ntins
Şi reînturnând în ceruri pe drum steaua a stins.
 
Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morţii lung samum?
Şi dacă e o lume puternică, întinsă,
De viaţa mea-i legată viaţa unei lumi?
Pe capul meu şi-ntoarce destinurile sale,
Când mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale?
 
De ce de-a mea viaţă o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s-a coborât,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,
De ce orice fiinţă din cer e condamnată
O viaţă să petreacă în scutece vârât?
Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca-n viaţa-i să coboare o dată pe pământ?”
 
Şi murii netezi, roşii, de marmură curată
Lumina lunii blânde în sală o răsfrâng,
Şi aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng,
Şi-n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S-aud glasuri uşoare ca arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea… ci-a gândurilor sale
Glas tremurat şi dulce îi răspundea cu jale:
 
„Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
Pân-ce trăsniţi se prăval în caosul străbun;
De-aceea în om ce naşte, din îngeri orişicare
O dată-n vecinicia-i coboară spre cercare.
 
Când sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră,
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră
Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră
În pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp,
Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
În corpurile de-oameni ce-aştept venirea lor.
 
Dar pân-ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde –
Acolo el domneşte, lăsând a lumii văi.
Dar de viaţa-i lumească domnia-n cer depinde:
De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi
Şi lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.
 
Abia părăsesc unii a domei mari pilaştri,
Abia părăsesc cerul şi înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde puternicii lor aştri.
Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în braţe şi luminând albaştri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port –
Sunt îngeri blânzi şi timizi, aşa nevinovaţi
Încât în astă lume nu trebuiesc cercaţi.
 
A unui înger palid ursita pământească
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atârnă de viaţă domnia lor cerească:
Ce seamănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiţi adesea, ce-o soartă-mpărătească
Un om ce-i născut mare în lume îşi aleg;
Un împărat puternic dar înfocat când moare;
O stea urieşească în caos se coboară.
 
Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea.
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte
Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi făr-să vrea.
În planu-eternităţii viaţa-ţi greşeală este,
De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta.
Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri:
Deschise-ţi-s, nebându-l, a lumilor misteruri.
 
Greşeli, de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe
Şi-ncurcă a veciniciei mult înţeleptul plan.
Găseşti în lume oameni cu minţile oculte
Cari cunosc a lumii gândire de titan;
Să ştii însă că oamenii în veci nu vor s-asculte
Şi-n basme au un nume: li zice năzdrăvan.
La gânduri uriaşe a lor minte asudă.
Da oamenii-i înconjor şi nu vor să-i audă.
 
Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază.
Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.
Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază
Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi;
Dară deşi blânzi îngeri nu-şi varsă a lor raze
În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,
Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată
Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.
 
Dar e un înger palid cu lungi aripi şi negre,
În aste firi măreţe în veci e-namorat.
Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntrege,
Întorsul lui omoară p-oricine l-a ascultat,
Seducător trimite plăcerile alegre
Şi de asculţi cântarea-i geniu-ţi e sfărâmat.
A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealţii şi numele-i e: Moarte!
 
De-aceea să n-asculţi tu sublima lui cântare,
Căci morţi-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Şi cel care-l iubeşte rămâne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimesu-s, căci te iubeşte mult,
Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens –
Eu în glasul gândirii-ţi am pus acesta sens.
 
Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ţie n-are de ce să-ţi pară rău;
A geniului imperiu: gândirea lui – anume;
A sufletului spaţiu e însuşi el. Ca grâu
Vei semăna în ceruri a gândurilor sume
Şi-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.
 
În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag;
Zidite-n dome mândre, de cugetări castele
Se dărâmă la suflarea-ţi şi-n taină se desfac
Sau la dorinţa-ţi numai se mişcă ca mărgele
Şi sun cântări, ce vibră – se-ntunecă şi tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume şi în vecie ţine.
 
Când mintea va cuprinde viaţa ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească
Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit:
Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească
Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,
Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.
 
De-astă viaţă mândră de vrei să ai o ştire,
Gândeşte num-atuncea la visuri şi la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimţire,
Pe creaţiuni bogate sufletul este domn;
În ocean de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipeşte gândirile prin somn;
Deşi nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude şi le are.
 
Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămâne surd şi orb:
Un cântec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit.
 
Seraful îşi sfârşise vibrata-cugetare,
Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,
Şi galbenă ca gheaţa ruptă din nori răsare
Luna şi trece moartă pe cortu-înnourat
Şi cerul nori gândeşte, nori mari de răzbunare.
Ce vor să biciuiască pământul răsculat
Şi noaptea-înşiră ceasuri pe firu-i incolor.
Ca râul care-şi mână trecutu-n viitor.

Rezumat extins la poezia În vremi demult trecute… de Mihai Eminescu

În poezia „În vremi demult trecute…” Mihai Eminescu explorează tema trecutului și a trecerii timpului, sugerând că tot ceea ce a fost va dispărea în cele din urmă.

În prima strofă, autorul evocă o lume din trecut, sugerând că în acele vremuri lumea era mai pură și mai frumoasă. El sugerează că oamenii din acele vremuri erau mai înțelepți și că viața era mai plină de sens.

În a doua strofă, autorul descrie o lume a viselor și a iluziilor, sugerând că tot ceea ce este frumos și valoros va dispărea în cele din urmă. El sugerează că trecutul nu poate fi readus la viață și că toate lucrurile sunt sortite să dispară în cele din urmă.

În a treia strofă, autorul explorează tema vieții și a morții, sugerând că viața este un ciclu fără sfârșit de naștere și moarte. El sugerează că tot ceea ce există în această lume este sortit să dispară în cele din urmă.

În ultima strofă, autorul concluzionează poezia sugerând că trecutul poate fi evocat doar prin intermediul amintirilor și al poeziei. El sugerează că poezia are puterea de a readuce la viață trecutul și de a evoca frumusețea și puritatea lumii din vremuri demult apuse.

În concluzie, poezia „În vremi demult trecute…” de Mihai Eminescu este o poezie despre trecut și trecerea timpului. Eminescu sugerează că tot ceea ce a fost va dispărea în cele din urmă și că viața este un ciclu fără sfârșit de naștere și moarte. Poezia evocă nostalgia pentru un trecut idealizat și sugerează că poezia are puterea de a readuce la viață trecutul și de a evoca frumusețea și puritatea lumii din vremuri demult apuse.