În van căta-veţi… de Mihai Eminescu

„Fără de titlu” (cunoscută și sub titlul „În van căta-veți…”) este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în anul 1876. Acest poem a fost publicat abia în 1890, după moartea poetului. Poezia face parte din ciclul Luceafărul și este considerată una dintre cele mai introspective poezii ale lui Eminescu.

În poezie, Eminescu se plânge de căutarea lui nesfârșită a adevărului și a sensului vieții, dar cu toate acestea simte că răspunsurile la întrebările sale sunt departe de el și de mintea sa. El se simte de multe ori singur și lipsit de speranță, încercând să găsească o cale de ieșire din labirintul gândurilor sale.

Poezia este scrisă în versuri de șapte silabe, cu o rimă interioară abcbadc, iar ultimele două versuri ale fiecărei strofe sunt un fel de refren care se repetă de-a lungul întregii poezii. Această structură contribuie la intensitatea și ritmul poemului, creând un efect hipnotic asupra cititorului.

În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.
 
Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Şi ce rămase umbra simţirii e:
Murmura lumii
Netedă, palidă, ca şi ea.
 
Nu e antica furie-a lui Ahile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Ţărână-i azi, şi nimic mai mult.
 
Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Şi unde-s astăzi vechii şi marii Caesari?
Tibrule galben,
Unde e astăzi mărirea ta?
 
Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de naţii cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.
 
Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân şi îi fac de râs.
 
Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Şi el îşi face mutrele lui plângând.
Hohotul lumii
Lumii întregi îi răspunde-atunci.
 
Căci nu-i s-ardice bolţile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.
 
Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mâinile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.
 
În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Rezumat extins la poezia În van căta-veţi… de Mihai Eminescu

Poezia „În van căta-veţi…” de Mihai Eminescu este o lamentare a unui suflet dezamăgit care caută să afle adevărul despre sensul existenței. Poezia este structurată în patru strofe de câte șase versuri fiecare și prezintă în mod simbolic căutarea disperată a protagonistului după o cale adevărată în viață. În ciuda tuturor eforturilor sale, protagonistul nu găsește răspunsul la întrebările sale și se simte condamnat să rămână în haosul și confuzia sa interioară.

Prima strofă descrie natura dezamăgirii protagonistului, care simte că viața sa este lipsită de sens și că a tot căutat în zadar o cale adevărată. În a doua strofă, protagonistul își exprimă deziluzia față de cunoaștere și căutarea adevărului, considerând că acestea nu pot oferi răspunsul la întrebările existențiale. În a treia strofă, protagonistul își exprimă frustrarea față de ideea de a căuta ajutor în religie, considerând că aceasta este doar o altă formă de iluzie care nu poate oferi o cale adevărată.

În ultima strofă, protagonistul își exprimă deziluzia față de oamenii din jurul său, care îi par superficiali și ignoranți. El crede că doar liniștea și singurătatea pot oferi o ocazie reală de a contempla asupra vieții și a găsi adevărul.

Poezia „În van căta-veţi…” se bazează pe simboluri puternice și pe o utilizare abilă a limbajului poetic, iar tema sa centrală este căutarea sensului existenței umane și dezamăgirea care apare atunci când acest sens nu poate fi găsit.