În căutarea Şeherazadei de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „În căutarea Şeherazadei” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inspirată de lectura autorului Poveștilor celor o mie și una de nopți, care a avut un impact profund asupra creației sale literare.

Eminescu a fost fascinat de personajul Şeherazadei, o femeie inteligentă și cultivată care a reușit să supraviețuiască prin poveștile ei și a inspirat încrederea și admirația regele Shahryar. Eminescu a transformat această legendă într-o poezie romantică care explorează tema iubirii neîmpărtășite și a dorinței de a găsi persoana iubită. Poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și iubite creații ale lui Eminescu și a influențat literatura romantică românească.

---

În mări de nord, în hale lungi şi sure
M-am coborât şi am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.
 
M-am îndulcit cu patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete,
În poale-am scuturat piatra cameii,
 
Din ochi i-am sărutat priviri şirete,
De umeri rezemat am râs cu dânsa
Ş-am potolit din gură-i lunga sete
 
De-amor. Apoi m-am dus – ea plâns-a.
Mi-a deschis marea porţile-i albastre
Şi Nordul frig durerea-mi caldă stins-a.
 
M-am dus spre Sud – unde insule ca glastre
Gigantici se ridic din sfânta mare,
C-oştiri de flori, semănături de astre.
 
Şi şi-a umflat eterna mea cântare
Aripile de pară-n cer pornite,
Pân-am pierdut pământu-n depărtare,
 
De unde-albastre scânduri-s urnite.
De gânduri negre-i grea antica-mi navă:
Nu ştiu pe vane căi-s ori menite?
 
Viaţa mea-i ca lanul de otavă:
E şeasă făr-adânc şi înălţime.
Vulcanul mort şi-a stins eterna lavă.
 
Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime
Ridică colţi înalţi din frânta mare.
Cine îmi spune ce minune-i? Nime?
 
Din ce în ce un rai în depărtare
Se desfăşoară dintre stânci trunchiate,
Plesnite lin de undele amare.
 
Munţii înalţi la cer străbat, se vede;
Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare
Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete:
 
E Orientul. Codrii cu grandoare,
Cu vârfii nalţi vor norii să-i desfeţe.
Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare.
 
Prin codrii lui, prin şesurile creţe,
De-a vântului suflare-mbălsămată,
Din munţii-n nori şi prin pustii măreţe,
 
Urbele antice strălucind s-arată
Şi albe par şi mitice – cu basme
Urieşeşti e ţara presărată.
 
Şi norii spânzură pe cer, fantasme
De foc şi aur ce-n oştiri se-nşiră,
Codrii se plâng şi marea doarme-n spasme.
 
Ajung la ţărm – se-ndoaie ca o liră
Cu valuri înstrunită-n lunge rânduri,
Un mic liman, ce raze blând respiră.
 
Corabiei apusene grea de gânduri
Sinistre – eu pe valuri îi dau drumul,
Frântă de stânci se risipeşte-n scânduri.
 
Ce întâlnesc întâi pe ţărm e-un tomul,
Proroc prea sigur al vieţii umane,
Tu eşti cenuşa iară viaţa-i fumul.
 
Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc – zâmbiri aeriene!
 
Las pe-alţii să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pământ, ce nu-i de mine.
 
În furnicarii din Apus ei toată
Viaţa-şi fac doruri nebune,
Nu ştiu că-n lume nu-i ceea ce cată.
 
Ei caut-adevăr – găsesc minciune.
Neam vine şi neam trece – toţi se-nşeală.
Eu adevăr nu cat – ci-nţelepciune.
 
Căci mintea cea de-nţelepciune goală,
Oricât de multe adevăruri ştire-ar,
Izvor de amărâre-i şi de boală.
 
În ladă aur oricât grămădire-ar,
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Şi Pace numa-n inimă-i găsire-ar.
 
Uşor trage prezentul la cântarul
Înţelepciunii… Şi ea-i fericirea.
Cu-a răsăritului averi samarul
 
Eu mi-l încarc, cu-a lui gândiri – gândirea.
Eu pasu-ndrept, colo înspre cărunţii,
Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.
 
Din codri-adânci, ce înmormântă munţii,
Ce-abia şi-arăt al lor cap în ninsoare,
Urcând în negre stânci diadema frunţii,
 
Prin şir de codri, palmi nălţaţi în soare,
Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii,
Smochini s-aţin pe verzi cărări în floare.
 
Din prund înalţă trunchii lor arinii
În lume risipiţi, sub stânci ce pică
Izvoare sar prin muşchii rădăcinii.
 
Prin mândrele grădini în cer ridică
Saraiuri albe cupole de aur.
Cu sori pare plouată urbea-antică
 
Şi risipite prin dumbrăvi de laur
Stau casele-albe, azile liniştite.
Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur
 
Iar căile-s cu marmură podite
Şi fără porţi sunt sfintele dumbrave.
Pe scări înalte flori de foc sădite.
 
Pe scări culcate fete albe, suave,
Părul cel negru-l piaptănă în soare,
Ori visătoare stau de-amor bolnave.
 
Ah, e cetatea cea strălucitoare
Unde-mpăratul Indiei reşade:
Un soare însuşi este el sub soare.
 
Nevasta lui e-acea Şeherezade,
De-nţelepciune plină şi de frumuseţe:
Ş-a o privi doar soarelui se cade.
 
*
 
Într-un sarai cu cupola rotundă,
Pe scări de marmură îmi urc piciorul,
Pe stâlpi înalţi las umbra să pătrundă,
 
Sub bolta porţii calc de flori covorul,
Cărare-i el prin de-aur nalte glastre:
În ele crinii mari întrec ivorul.
 
Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,
Ce netezi, roşi, oglinzi de purpură,
Reflectă frunze verzi şi flori albastre.
 
Un miros răcoros simţirea-mi fură.
Deschisă lin e uşa unei sale
Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.
 
Cu umbre moi a gândurilor sale
Un pictor a-nflorit plafonul, murii,
Cu chipuri zvelte, basme-orientale.
 
Pe perne lungi culcate-s hurii
Şi din căţui de-argint copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.
 
De roşă catifea cu fir pe margini trase
Se-nalţă într-un baldachin perdele,
Umbrind un pat cu perne de mătase.
 
Pe acel pat, un tron cusut cu stele,
Stă înşirând mărgăritare-n poale
Regina cea-nţeleaptă. – Dintre ele
 
Picioare de zăpadă, mici şi goale,
Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun
De vişinie catifea şi moale.
 
Dureri şi ani, şi toate îmi disdaun
Aceste vise-aievea la vedere:
Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.
 
Frumoasă e în visu-i de plăcere,
Cu faţa albă ea lumină sala
Şi ochii ei izvoare de mistere,
 
Mari şi adânci tăiaţi-s ca migdala
Şi-n păru-i negru corpu-i de zăpadă
E cufundat – o virgină Itală.
 
Cine-ar vedea făr- în genunchi să cadă?
Am îngenuncheat. – Eu am ştiut, străine,
Că ai să vii – a dorurilor pradă –
 
Ca să m-asculţi şi să duci de la mine
A-nţelepciunii ş-a frumseţii floare,
Să luminezi gândirile din tine.
 
Eu am ştiut – profetă vrăjitoare –
S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază
Poeţi cu inimi ceruri-doritoare.
 
Ridică-te şi vino de te-aşează
Ici, lângă mine, sui pe perna asta…
Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază.
 
Am ascultat… M-am răzimat cu coasta
De dulci gătite perne – iar genunchiul
Plecat… c-adoratori din vremea voastră.

Rezumat extins la poezia În căutarea Şeherazadei de Mihai Eminescu

Poezia „În căutarea Şeherazadei” scrisă de Mihai Eminescu este un poem de dragoste care explorează tema iubirii neîmpărtășite și a dorinței de a o găsi pe persoana iubită. Poezia are un ton romantic și melancolic, iar personajul central este un bărbat care caută în zadar femeia perfectă, asemenea Şeherazadei din Poveștile celor o mie și una de nopți.

În prima strofă, autorul descrie căutarea personajului central în lumea din jurul său pentru a găsi femeia perfectă. El sugerează că această femeie ar trebui să fie asemenea Şeherazadei, care a reușit să îl fascineze pe regele Shahryar cu poveștile ei și să-l determine să nu o omoare.

În a doua strofă, autorul explorează dorința personajului central de a găsi femeia perfectă, sugerând că aceasta ar trebui să fie o persoană care să îi ofere iubirea și să îi împărtășească visele și aspirațiile sale.

În a treia strofă, autorul sugerează că personajul central este prea idealist și căutarea lui pentru femeia perfectă este în zadar. El sugerează că dragostea este o forță imprevizibilă și că așteptările noastre trebuie să fie realiste pentru a ne putea îndeplini visurile și aspirațiile.

În ultima strofă, autorul își exprimă speranța că personajul central va găsi, în cele din urmă, femeia potrivită pentru el. El sugerează că dragostea poate fi o călătorie care duce către împlinirea dorințelor noastre și că trebuie să fim deschiși și să avem curajul să ne urmăm inima.

În concluzie, poezia „În căutarea Şeherazadei” de Mihai Eminescu este un poem romantic care vorbește despre dorința și așteptarea iubirii. Autorul explorează tema căutării femeii perfecte și sugerează că dragostea poate fi o călătorie dificilă și imprevizibilă, dar care poate duce către împlinirea dorințelor noastre. Poezia sugerează că așteptările noastre trebuie să fie realiste, dar că trebuie să fim deschiși și să avem curajul să ne urmăm inima.

Ce influenta a avut poezia În căutarea Şeherazadei de Mihai Eminescu

Poezia „În căutarea Şeherazadei” de Mihai Eminescu nu este una dintre cele mai cunoscute sau influente poezii ale autorului. Eminescu este mai bine cunoscut pentru alte opere literare, cum ar fi poeziile sale romantice și lirice, precum și pentru eseuri și publicistică. Astfel, poezia menționată nu a avut un impact semnificativ în literatura română sau în cultura populară, și este mai puțin cunoscută în comparație cu alte lucrări ale autorului.