Îmbătrânit e sufletul din mine de Mihai Eminescu

Poezia „Îmbătrânit e sufletul din mine” de Mihai Eminescu a fost descoperită abia în anul 1956, de către cercetătorul literar G. Călinescu, într-un manuscris al lui Eminescu din anul 1877, care a fost păstrat de familia poetei Veronica Micle.

Manuscrisul a fost publicat în volumul „Poezii necunoscute” în anul 1958. Această poezie este considerată una dintre cele mai triste şi mai melancolice poezii ale lui Eminescu, exprimând dorul de trecut şi de copilărie, precum şi sentimentul de singurătate şi de pierdere a speranţei în faţa vieţii.

Îmbătrânit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu în iarnă grea.
Unde te-ai dus, pe cari căi străine
O, tinereţe, tinereţea mea!
Suspine n-am – ah, de-aş avea suspine,
De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!
Durerea cea mai crudă, cea mai mare,
Aflând o formă, află uşurare.
 
Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,
Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,
Amorul blând şi dulce glasul său,
Ah! toată lumea este fermecată
De umbra unui dor… şi numai eu
Mă furişez o umbră şi nu pot
Să scap de ea… de mine… şi de tot!
 
Oricine-a plâns şi spune că ferice
În lume nu-i, acela e-un nebun.
Ce ştie el ce sunt dureri când zice
Că-ntr-al lui suflet armonii răsun –
Căci armonie-i orice plâns aice,
E-o împăcare plânsul… e un bun.
Cel ce nu poate plânge, acela ştie
Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?
 
Acela are-ntr-însul grămădită
Vecia-ntreagă de dureri şi chin,
A ei mărime; ochiul nu s-a stins,
În lacrimi s-o traduci şi în venin.
Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară
Măcar aproape ce înseamnă…
O, fericiţi acei ce pot de formă…
 
V-aduceţi oare de-acei regi aminte,
Ce-n piramide, alţii în pustiu,
Morminte mari, urieşeşti morminte,
Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?
Durerea care nu găsea cuvinte
Aflat-a semne mari, care o ştiu.
– Tu, taină mută, de zidiri mărime –
Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.
 
Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,
Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?
O coardă-adâncă imiteze-un tunet,
Un ah! să spună cum ne chinuim.
Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,
N-ajunge în veci durerea noastră crudă.
De bate-o inimă sub alba haină,
Abia se mişcă creţii de omăt.
 
Un semn că sub ea se petrece-o taină,
C-un suflet e de groază sfâşiat.
Un semn abia ce poate, ce distaină
Din chinul nostru vorbe ce arăt?
Neputincioase sunt semnele-orcare…
Ce-arată faţa mării ce-i în mare?
O foaie scrisă *** se cade
C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.
 
Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie
S-arate ceea ce se mişcă-n cer,
Încunjurând cu moartea ei pustie,
Pământul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se mişcă-n vecinicie
În jur de soare, un ocean d-eter –
Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:
Mărimea lumii şi a firii fală.
 
Pe ce domnim? pe cifre şi pe semne…

Rezumat extins la poezia Îmbătrânit e sufletul din mine de Mihai Eminescu

Poezia „Îmbătrânit e sufletul din mine” a lui Mihai Eminescu este o meditație melancolică asupra trecerii timpului și asupra efemerității vieții umane.

În prima strofă, poetul se compară cu un vechi stejar care își pierde frunzele toamna, iar în a doua strofă își exprimă regretul pentru faptul că toți cei dragi lui au plecat sau au murit. În a treia strofă, el vorbește despre timp ca fiind un dușman care îi fuge mereu înainte, iar în a patra strofă se concentrează pe efemeritatea lumii și a ființei umane, exprimându-și regretul pentru faptul că a pierdut ceea ce a iubit.

În ultima strofă, poetul se întreabă retoric cum poate să-și găsească liniștea sufletul în fața morții, pentru ca în final să afirme că își va găsi pacea doar în moarte.

Poezia „Îmbătrânit e sufletul din mine” este o meditație profundă asupra condiției umane și a trecerii timpului, exprimată într-un stil poetic simplu, dar profund.