Icoană şi privaz de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Icoană şi privaz” de Mihai Eminescu este legat de influența pe care a avut-o această poezie asupra altor poeți și scriitori români. Poezia a fost o sursă de inspirație pentru mulți scriitori români, iar tema sa meditativă și contemplativă a fost preluată în multe alte opere literare.

De asemenea, poezia „Icoană şi privaz” a fost subiectul unor dezbateri literare și filosofice, în special în ceea ce privește interpretarea sa. Unii critici literari au considerat că poezia subliniază faptul că existența umană este marcată de o profundă tristețe și suferință, în timp ce alții au interpretat poezia ca o expresie a căutării spirituale și a frumuseții lumii.

De-a lungul timpului, poezia „Icoană şi privaz” a rămas una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu, fiind considerată o capodoperă a poeziei românești. Ea continuă să fie studiată și citită și astăzi, fiind considerată o expresie a profunzimii și sensibilității lui Mihai Eminescu și o sursă de inspirație pentru mulți poeți și cititori.

---

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci –
Ca marmura de albă cu faţa ta răsari,
În bolţile sub frunte lumină ochii mari
Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă –
În negru, gură-dulce, frumos o să-ţi mai şadă!
De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătase viorie.
Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând.

Când îmbli, a ta haină de tine se lipeşte,
Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte.
De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat…
Ciudat… Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi,
Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred
Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare;
Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci…
 
Ş-apoi… Merit eu oare mai mult de la un înger
Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?
O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei,
Zâmbirea gurii tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decât un trai deşert…
Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Şi am visat odată să fiu poet… Un vis
Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie… Şi ce-am mai vrut să fiu?
 
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere… şi blând să fie cântu-i.
Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot.
Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri.
Frumseţea ta divină, nemaigândită, sfântă
Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumuseţea cea vrednică de Dante.
O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.

O, marmură curată, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimii scânteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i…?
Nebun ce sunt… Nu râzi tu? O, râzi de mine… Râzi.
Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închid,
Să nu mai văd înainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmură pe umeri de femeie…
Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui
Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,
Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…
Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Şi ea să-mi spună rece: „Monsieur, ce ai mai scris?”
La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,
Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa
Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma.

Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,
Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ.
Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi:
Ici-colo câte-un geniu – şi peste tot gunoi.
Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odată Shakespeare.
Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;
Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc
Şi eu, fire hibridă – copil fără de noroc!
Fără de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit
Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?
Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,
O vorbă aruncată ironic – de amor?

Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,
Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum până în mormânt?
Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult?
A lumii hulă oare în juru-mi n-o ascult?
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alţii – un ceas măcar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag
Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag…
Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nşire ale lui vorbe, să spună verzi ş-uscate
Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters
Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus
Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori
Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:
Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma
Şi tineri numai în sânuri vedem, frumseţea vie,
Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie…
Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii
Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meşteşuguri din minte-ne – un pir –
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.

În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod…
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?
O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri
Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri…
Căci plumbu-n veci nu-i aur… şi-n noi se simte izul
Acelei meserie ce o înlocuim cu scrisul…
În loc să mânui plugul, sau tesla şi ciocanul,
Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul
Cel rău al minţii mele… şi vremea este vama
Unde a mea viaţă şi-a arăta arama.
 
„Să reproduci frumosul în forme” ne înveţi:
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ…
Dator e-omul să fie a veacului copil,
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
Într-un spital… Acolo cârpească cu minuni
Păreţii de chilie şi spună la minciuni…
Da! ticălos e omul născut în alte vremi…
Sincer, îţi vine soarta s-o sudui, s-o blestemi:
Blestemele însăşi poet te-arată iarăşi,
Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş.

Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă
Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă
Şi între ofiţerul cu spada subsuoară
Alegere nu este, alegerea-i uşoară.
Pocnind în a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este…
Acesta da… Simţire tu ai şi este dreaptă.
Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă –
Un corp frumos şi neted te face să iubeşti,
În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti.
 
Doar nu eşti tu nebună
S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună,
Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime
În strofe o desface şi o aşează-n rime…
Soldatul spune glume uşoare – tu petreci…
Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci,
 
E timid, abia ochii la tine şi-i ridică.
El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică,
Privindu-te cu jale, oftează – un năuc…
Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc
Şi ani întregi putea-voi tot astfel ca să şed
Şi-n inima copilei defel nu-naintez.
 
Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă.
Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?
Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,
Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie?
Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:
„Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,
Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!”
Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.

Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş.
Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăşi:
S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,
Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie
Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted
Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet,
Ş-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,
Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate…
Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,
În care poezie şi visuri sunt un fleac:
Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba:
Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba.
Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge:
Nevoia este gheaţa ce amoru-n grabă-l stinge.
 
…………………………………………………
 
Visând astfel ia sama cu mine că petreci,
Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci.
Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?
O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc…
De-un ceas tu caşti în faţa-mi – acum însă doreşti,
Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti.
 
Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ.
Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ,
Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc:
– Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!

Rezumat extins la poezia Icoană şi privaz de Mihai Eminescu

„Icoană şi privaz” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii române. Poezia descrie două imagini aparent opuse: o icoană religioasă și un privaz liniștit de la marginea unui sat. Prin intermediul acestor imagini, poetul meditează asupra existenței umane și asupra naturii trecătoare a vieții.

Poezia este împărțită în două strofe și este scrisă într-un stil liric și meditativ. În prima strofă, poetul descrie o icoană religioasă pe care o întâlnește pe drumul său. El subliniază frumusețea și luminozitatea icoanei, dar și faptul că aceasta este doar o imagine și că esența sa este spirituală.

În a doua strofă, poetul descrie un privaz liniștit de la marginea unui sat. El subliniază faptul că acest privaz este un loc de odihnă și de pace, dar și faptul că este trecător și că natura își urmează cursul indiferent de existența umană.

În finalul poeziei, poetul trage o concluzie meditativă asupra existenței umane și asupra naturii trecătoare a vieții. El subliniază faptul că viața este o călătorie spre eternitate, iar căutarea esenței spirituale este cea care dă sens și valoare acestei călătorii.

În concluzie, poezia „Icoană și privaz” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra existenței umane și asupra naturii trecătoare a vieții. Poezia subliniază faptul că frumusețea și luminozitatea lumii se găsesc în esența spirituală a lucrurilor, iar căutarea acestei esențe este cea care dă sens și valoare vieții noastre. Poezia este scrisă într-un stil liric și contemplativ, iar frumusețea sa poetică continuă să fie apreciată și astăzi.