Gemenii [I] de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Gemenii [I]” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost una dintre primele poezii simboliste scrise în limba română. Simbolismul a fost o mișcare literară importantă în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a pus accentul pe imaginație, metafore și simboluri, în detrimentul formei tradiționale de poezie.

Prin intermediul poeziei „Gemenii [I]”, Eminescu a introdus această abordare simbolică în literatura română, aducând o nouă dimensiune estetică și tematică în poezia românească. Această abordare a poeziei a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării literaturii române, influențând generații de poeți și scriitori care au adoptat o abordare mai liberă și mai inovatoare a scrisului.

---

[ I ]

O candelă subțire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Cari tăiați în marmur cu steme și hlamide
Se înșirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.
Iar chipu-i ­ cel din urmă în lungul șir de regi ­
Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înțelegi.
Deodată crâșcă fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiți scunde intrare se deschide,
De sub o mantă lungă se-ntinde-o albă mână,
Ce ține o făclie aprinsă de rășină,
Care îi bate-n față și-i luminează chipul…
Pe-un stâlp tăiat, orlogiul își picură nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­
Ca umbra cu ființa sunt amândoi asemeni ­
Încet înaintează, făclia și-o ridică
Ș-urechea ațiind-o el asculta: „Nimică!
Un ceas mai am, și iată că voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărțile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi…
Și am văzut virtutea găsind a ei răsplată,
Ce nu numai de oameni ­ de zei e-nvidiată,
Răsplată prea frumoasă: un giulgi și patru scânduri.
De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoară
Să trec murind de sete pentru-o așa comoară?

Pe când c-un om în lanțuri ­ de-i frate chiar, ce-mi pasă
Dacă-l împing în laturi? ­ O cale luminoasă
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtuții bunuri să aibă singur parte.
Ei! Lumea-i împărțită în proști și în șireți,
Iar patimelor rele viclenii le dau preț.
Sămânța roditoare se cade ca să sameni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voiești ca să se-nchine cu toți l-a tale oase,
Atunci învie-într-înșii pornirea dușmănoasă,
Invidia și ura botează-le virtuți,
Numește-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuți,
Pe cel viclean și neted numește-l înțelept,
Nebun zi-i celui nobil și simplu celui drept,
Din patimi a mulțimii fă scară la mărire
Și te-or urma cu toții în vecinică orbire.
Cu laude mângâie deșertăciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Și sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge și cenușă pământul presura-va…
Ferește-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.
A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreț,
Că pentru-o vorbă goală jertfești a lor vieți,
Că-n tine nici îți pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dânșii e vrednic ca să piară.”

Deodată iar ascultă… se îmflă a lui nări,
Aude glasuri multe și pași urcând pe scări,
Iar ușa de la mijloc dă aripele-n laturi,
De intră voievozii de țări și de olaturi,
În fruntea lor c-un preot bătrân… Iară moșneagul,
Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul
De aur și-l ridică: „Brigbelu, iată ora
Că-n numele mulțimii și-n fața tuturora,
Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare
Și dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,
Să-ți oferim coroana, căci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul deșert să nu rămâie,
Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită”.

Pe un tripod s-aduce cățuia aurită.
Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oștenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta naltă,
S-acopere mulțimea, iar flăcările saltă,
Toți în genunchi cu groază ascultă în tăcere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
„În numele Celůia, al cărui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintită la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regești, și pentru dânsa te chem ­ dacă trăiești
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde ești.”
Pe ochi țiind o mână făcliile-și întind,
La sfântul foc din mijloc cu toți și le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar brațele ridică făcliile în aer.
Iar preotul smuncește c-o mână pânza fină
Ce-acopere statua de marmură senină
Și țesătura neagră de-un fin și gingaș tort
Lăsând să cadă-n flacări, șoptește-adânc: ­ E mort!
Brigbelu se repede-n fereastă și privește.
O mare de lumină pe-o clipă îl orbește,
El vede mii de facle lucind și mii de suliți,
Mulțimea și ostașii se-mping vuind pe uliți,
Iar negre tac deasupra a capiștelor bolți
Ș-ale cetății ziduri c-un turn la orice colț.

S-a strecurat mulțimea și sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare demult și-a scurs nisipul,
Când iată o femeie mai albă ca omătul,

Ieșind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,
Privește cum din discul de aur iese fum
Și zice rar și rece: ­ Ești mulțămit acum?
Atuncea el tresare și ochii învârtește.
Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuiește:
„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur și ochiul înțelept.
Ca zece morți deodată durerile iubiri-s,
Cu-acele morți în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
„Dar lasă-mă ­ ea strigă. ­ Ce galben ești la față,
Suflarea ta mă arde și ochiul tău mă-ngheață.
Ce mă privești atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins și mort!
Închide-l, ah, închide-l ­ privirea ta n-o port…”
„Dar, mă iubești, Tomiris ­ tu mă iubești atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-ești domn
Și te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt că l-a ta privire voințele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de șerpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez și totuși din suflet te urăsc”.

El o cuprinde… Fața ei albă atuncea piere
Și gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar țipa și glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deși murea de spaimă…
Și cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape
Se strâng și peste ochii-i își lasă-a ei pleoape.
Din tainiță adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălțând făclia-n aer,
Îi zise:„O, iubito, din nou ți se năzare.”
Iar ea mereu ascultă, ș-aude i se pare:
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”

Rezumat extins la poezia Gemenii [I] de Mihai Eminescu

Poezia „Gemenii [I]” de Mihai Eminescu este o poezie simbolistă, care explorează teme precum dualitatea și ambiguitatea, prin intermediul unor imagini poetice puternice.

Poezia începe prin a descrie două stele, numite „gemenii”, care strălucesc pe cerul nopții. Eminescu utilizează aceste două stele pentru a ilustra dualitatea și ambiguitatea din lumea înconjurătoare.

În continuare, Eminescu utilizează imagini poetice puternice pentru a ilustra contrastul dintre lumina și întunericul din lume. El sugerează că lumea este plină de dualități și că acestea pot fi adesea confuze și ambigue.

În finalul poeziei, Eminescu sugerează că adevărata înțelegere a lumii și a dualităților sale poate fi găsită doar prin intermediul imaginției și al intuiției. El își exprimă admirația pentru frumusețea și complexitatea lumii, sugerând că acestea trebuie înțelese prin intermediul unei abordări mai profunde și mai meditative.

În ansamblu, poezia „Gemenii [I]” este un exemplu de poezie simbolistă, care explorează teme precum dualitatea și ambiguitatea din lumea înconjurătoare. Eminescu utilizează imagini poetice puternice pentru a ilustra aceste teme și sugerează că adevărata înțelegere a lumii poate fi găsită doar prin intermediul imaginției și al intuiției. Prin această abordare poetică, Eminescu a influențat ulterior dezvoltarea simbolismului în literatura română și europeană, dând naștere unei noi generații de poeți și scriitori care au adoptat o abordare mai liberă și mai inovatoare a scrisului.