Gemenii de Mihai Eminescu

Una dintre caracteristicile notabile ale poeziei „Gemenii” de Mihai Eminescu este folosirea simbolurilor astrologice și mitologice, care adaugă profunzime și mister poeziei. În special, „Gemenii” se referă la constelația gemenilor, care sunt asociati cu fraternitatea, dualitatea, echilibrul și reflecția. De asemenea, poezia face referire la personajele mitologice Castor și Pollux, care sunt frați gemeni divini. Aceste simboluri arată tema centrală a poeziei, de a căuta unitatea în dualitate și de a căuta propriul sine în celălalt.

---

O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Cari tăiaţi în marmură cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea sălii e-un tron acoperit
C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.

Iar chipu-i – cel din urmă în lungul şir de regi –
Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi.
Deodată crâşcă fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiţi scunde intrare se deschide,
De sub o mantă lungă se-ntinde o albă mână,
Ce ţine o făclie aprinsă de răşină,
Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul…
Pe-un stâlp tăiat, orologiul îşi picură nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni –
Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni –
Încet înaintează, făclia şi-o ridică
Ş-urechea aţiind-o el asculta: „Nimica!

Un ceas mai am, şi iată că voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi…
Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată,
Ce nu numai de oameni – de zei e invidiată,
Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.
De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoare
Să trec murind de sete pentru-o aşa comoară?
 
Pe când c-un om în lanţuri – de-i frate chiar, ce-mi pasă
Dacă-l împing în laturi? – O cale luminoasă
Înainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.
Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimilor rele viclenii le dau preţ.
Sămânţa roditoare se cade ca să semeni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase,
Atunci învie într-înşii pornirea duşmănoasă,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi,
Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,
Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,
Din patimi a mulţimii fă scară la mărire
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.

Cu laude mângâie deşertăciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va…
Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mpinge un demon a spune adevărul.
A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ,
Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi,
Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”
 
Deodată iar ascultă… se umflă a lui nări,
Aude glasuri multe şi paşi urcând pe scări,
Iar uşa de la mijloc dă aripile-n laturi,
De intră voievozii de ţări şi de olaturi,
În fruntea lor c-un preot bătrân… Iară moşneagul,
Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul
De aur şi-l ridică: „Brigbelu, iată ora
Că-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora,
Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare
Şi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,
Să-ţi oferim coroana, căci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămână,
Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită”.
 
Pe un tripod s-aduce căţuia aurită.
Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta naltă,
S-acopere mulţimea, iar flăcările saltă,
Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
„În numele Celuia, al cărui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintită la cumpenele vremii,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regeşti, şi pentru dânsa te chem – dacă trăieşti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsari de unde eşti.”
Pe ochi ţinând o mână făcliile-şi întind,
La sfântul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar braţele ridică făcliile în aer.

Iar preotul smunceşte c-o mână pânza fină
Ce-acopere statua de marmură senină
Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort
Lăsând să cadă-n flăcări, şopteşte-adânc: – E mort!
Brigbelu se repede-n fereastră şi priveşte.
O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte,
El vede mii de facle lucind şi mii de suliţe,
Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţe,
Iar negre tac deasupra a capiştilor bolţi
Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ.
 
S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,
Orologiul în uitare demult şi-a scurs nisipul,
Când iată o femeie mai albă ca omătul,
 
Ieşind încet din umbră, o-întoarce de-a îndărătul,
Priveşte cum din discul de aur iese fum
Şi zice rar şi rece: – Eşti mulţămit acum?
Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.
Cum sta înainte-i naltă, privind o mistuieşte:
„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.
Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s,
Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
„Dar lasă-mă – ea strigă. – Ce galben eşti la faţă,
Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!
Închide-l, ah, închide-l – privirea ta n-o port…”
„Dar, mă iubeşti, Tomiris – tu mă iubeşti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn
Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şarpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.
 
El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere
Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă…
Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape
Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.
Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,
Îi zise:”O, iubito, din nou ţi se năzare.”
Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori până în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”

Rezumat extins la poezia Gemenii de Mihai Eminescu

Poezia „Gemenii” este o poezie a lui Mihai Eminescu, publicată în 1883. Poezia are o structură clasică, fiind împărțită în trei strofe, fiecare având câte patru versuri, iar rima este încrucișată.

În poezie, poetul descrie imaginea a doi gemeni, care se aseamănă atât de mult încât nu poate fi distins unul de celălalt. Ei sunt înzestrați cu o frumusețe și o măreție asemănătoare cu cea a zeilor, dar totuși sunt și vulnerabili. În final, poetul lasă înțeles că există un mesaj mai profund, sugerând că cei doi gemeni ar putea reprezenta polaritățile opuse ale vieții, iar frumusețea și măreția lor sunt o reflectare a armoniei universale.

Poezia este considerată una dintre cele mai misterioase și enigmatice creații ale lui Eminescu, deoarece există multe interpretări posibile ale simbolismului folosit. Unii critici consideră că gemenii reprezintă dualitatea lumii, binele și răul, viața și moartea, sau chiar sufletul și trupul uman. Alți critici cred că poezia este o reflectare a faptului că înțelegerea lumii depinde de perspectiva fiecăruia și de cum ne raportăm la dualitățile și polaritățile care există în lume.